Dar nu-i mai putin adevarat ca postura aceasta favorizeaza exteriorizarea spectaculoasa a unui temperament vulcanic, irepresibil, parca lipsit de echilibru, dezlantuit pe masura ce piesa curge, gata sa se imprastie fizic pe scena daca nu i-ar functiona bine sistemul cartilaginos… Un muzician de la noi, Harry Tavitian, seamana lui Zorn, dar micul armean e obligat de specificul instrumentului sau, pianul, sa se rasuceasca imprejur, sa se agate de claviatura, cind este evident ca fiinta ii zboara, explodeaza. Nici americanul nu face prea multe ture si tumbe pe scena, cum fac, de exemplu, rockerii grindcore, pe care ii concureaza fara sa se jeneze de proximitatea lor, socotita underground, si-i depaseste fara probleme la capitolul inventivitate melodica (vezi, de exemplu, albumul din 2010, Ipsissimus). Ce expresivitate degaja insa, ce atractie fascinanta, ce implicare in actul muzical! Ai crede ca artistul rupe din sine, ca sa doneze publicului nu doar sunetul muzicii de saxofon sau te miri ce instrument inedit, ci si inima, pe o tipsie de argint, brodata pe margini cu motive grafice de inspiratie antica si gravata la fel pe ambele fete!…
L-am vazut intr-un concert
de-acum citiva ani, parca la Viena, la un festival de asa-zis jazz. Scriu “asa-zis”, pentru ca anumite manifestari muzicale, cu statut cult, cistigat in decenii de existenta, depasesc granita unui gen anume, devenind ceea ce s-ar chema prilej de comuniune artistica interdisciplinara, eticheta slujind doar pentru comercializare eficienta catre un public tot mai plictisit. Zorn conducea un ansamblu format din Marc Ribot, chitara electrica; Jamie Saft, claviaturi; Trevor Dunn, bas; Joey Baron, tobe; Kenny Wollensen, vibrafon; Cyro Batista, percutie. La prima piesa, John Zorn sta pe scaun si dirijeaza evolutia celorlalti, cu gesturi febrile, asemanatoare celor consacrate de Celibidache. Dar nu mi se pare exclus ca liderul care l-a influentat decisiv pe Zorn sa fie Zappa. De regretatul Uncle Frank mi-a adus aminte cuceritoarea prestidigitatie zornaita!
Folosind un saxofon fabricat parca acum o mie de ani, cu alama rugoasa, de-o calda sonoritate, John Zorn ofera spectatorului uluit ceva imposibil de uitat: arderea totala in actul interpretativ! Urmariti-i figura cind sufla in mustiuc. Obrajii nu se umfla, ci pur si simplu se pliaza pe sfera imaginara ce inconjoara teasta, in timp ce ochii exoftalmici cauta in sine, urmaresc mirajul melodic si, totodata, nu scapa deloc din atentie evolutia ansamblului. Asa ceva e absolut coplesitor, fie si numai ca spectacol. Pentru ca despre compozitiile propriu-zis muzicale, ce sa spui, ce sa adaugi? Improvizatie, experimentalism, lirism atonal, virtuozitate dinamica, ritmuri de provenienta ancestrala, ruperi armonice pe cit de neprevazute, pe atit de excitante, pasiune si raceala (cool jazz!), gingasie si brutalitate, comedie si drama. Pe drept cuvint se vorbeste de universul, de lumea lui John Zorn!
Prolificitatea e, se intelege, congenitala inclasabilului muzician. Numai in primele luni ale anului 2012 a editat trei discuri, sub sigla Tzadic Records. Ascultati The Gnostic Preludes – Music of Splendor, unde Zorn e doar aranjor si compozitor. Comparate cu acest CD, restul aparitiilor discografice contemporane sint… galagie!