Ce m-o fi apucat? (Vine sfirsitul anului, sa ne platim datoriile, sa ne impacam cu cei certati, sa ne tundem.) Vazindu-l de atitea ori si invatindu-l pe dinafara, e normal sa nu mai am nici un fel de papile valorice in privinta lui. Nu pot si nici nu vreau sa demonstrez ca ce a facut Luc Besson e bun sau mediocru, ca e cinema comercial, „de arta” sau de fite. Pur si simplu, il iau asa cum e si nu reusesc sa ma plictisesc. O sa incerc totusi sa dau macar „cu bumbi” lucrurile care imi plac cel mai mult. Nu stiu daca o sa reusesc. Nu putem sti de ce iubim cind iubim, nu? Si nu, nu-mi e rusine ca-mi place Al cincilea element.
E un deliciu actoricesc; absolut toti actorii, chiar si cei care n-au replica, sint foarte bine alesi si instruiti de Besson, pina la ultima grimasa. Absolut toti sint expresivi, astfel ca filmul nu are punti de relaxare intre doua secvente tari. Ce pot sa mai spun despre Gary Oldman, pe care n-am reusit inca sa-l imit cum trebuie, care joaca in lame atit de fine, autoreglabile, cit sa nu faca din personajul lui Zorg un monstru grotesc, ci unul simpatic? Sau despre Bruce Willis care e pur si simplu uman si securizant, dincolo de (auto)ironie, caci el e, nu-i asa, cel care salveaza regulat lumea. Sau despre Chris Tucker, dementul Ruby Rhod care, si el, are o coarda suficient de elastica ce nu-l duce decit pina in buza grotescului si-l arunca inapoi. Besson a stiut ce sa ceara de la actori, a gasit pentru fiecare ceva anume, de pilda, elevul preotului Vito Cornelius nu prea are replici, dar se sperie de fiecare data cind il bate cineva pe umar, iar Mathieu Kassowitz face un memorabil rolisor de doar 2 minute. Cred ca filmul se tine proaspat mai ales datorita actorilor.
„Imi mai place” ca e un basm SF frumos, si comic, si romantic, dar si ca e despre femeia care salveaza lumea, pentru ca eu imi inchipui ca Besson credea (ma rog, poate doar cind a intilnit-o pe Milla Jovovich, desi a gindit scenariul inca din liceu) ca orice femeie e un „al cincilea element” si ca poate absolvi lumea de rau atunci cind e iubita. Iar Besson ne serveste acest adevar sobru si metafizic intr-o constructie futurista, placut kitchioasa, cu umor sanatos, replici pe faza, scenariu elastic ce trezeste copilul din fiecare, copilul care apasa orice buton vede, desene impecabile, aventura, costume extravagante (Jean-Paul Gaultier), efecte speciale spectaculoase, batai, impuscaturi & explozii – ma rog, cit sa placa la tot cartierul. Pe scurt, un film serios, pe cit de scump, pe atit de capabil sa imbibe toate straturile sociale.
Bine, „imi mai place” si pentru ca e un film cu multe cinciu-uri: al cincilea element, blocul cinci mii (unde locuieste Korben Dallas), cinci puncte mai are Dallas pe carnetul de sofer (dar declara cincizeci), bomba pusa de Zorg care se opreste la cifra cinci, pentru ca bomba declansata de mangalori sa porneasca tot de la cinci etc.
Nu intimplator, Korben Dallas are si pisica, una alba, careia i se adreseaza cu „sweetie”.
In ultima instanta, Al cincilea element nu cred ca trebuie pus in sertarasul condamnabil si rusinos al superproductiilor ieftine, al filmelor alora de cinci lei care nu pot face, vai, obiectul unei rubrici de film. De fapt, cred ca multe teorii ar trebui redefinite azi, la ora 18.45.