Despre Intouchables (folosesc varianta originala a titlului pentru ca trimite si la inaccesibilitate, si la invincibilitate) se vorbeste deja in termenii unui fenomen social. Autorii lui (nici nu auzisem de ei pina acum), Olivier Nakache si Eric Toledano, mai facusera pina atunci vreo trei comedii lipsite de pretentii. Lipsit de pretentii e si Intouchables – sa nu va imaginati ca e vreo culme a umorului absurd sau a “sofistificarii”, deci cu atit mai mare surpriza… Filmul e inspirat de o poveste reala – prietenia care a unit (si uneste) un miliardar ajuns in scaunul cu rotile la 42 de ani in urma unui accident de parapanta si un tinar de origine maghrebiana, venit din suburbii ca sa aiba grija de el full-time. Cele doua persoane reale – Philippe Pozzo di Borgo si Abdel Sellou – au ajuns mai intii la o emisiune de televiziune, in 2003, dupa care un an mai tirziu au devenit eroii unui documentar, A la vie, a la mort. Cum ar veni, televiziunea i-a facut celebri. Ei apar si la sfirsitul lui Intouchables, intr-o scurta secventa care ne readuce aminte – dupa toate gagurile ca pentru micul ecran – ca acesti oameni exista, de fapt, in carne si oase.
Pe primul loc in box office
Ce are povestea asta atit de nemaipomenit ca sa fie prizata cu asa nesat? Nu e prima data cind doua lumi diferite intra in contact. Filmul are o poveste foarte simpla, simplista chiar – Philippe si Driss (maghrebianul a devenit pe ecran senegalez) se reseteaza unul pe celalalt, oferindu-si reciproc speranta in posibilitatea de a evolua. Acest lucru se petrece in moduri extrem de cliseizate. Omul bogat ii trezeste negrului analfabet pasiunea pentru arta si credinta ca nu e condamnat sa ramina in mediul unde s-a nascut, iar negrul bon viveur il va ajuta pe bogatasul paralizat de propriul handicap sa-si depaseasca temerile si sa-si refaca viata. Se opereaza cu niste clisee atit de osificate incit te intrebi daca nu tocmai asta face din Intouchables un fenomen social, mai ales in Franta.
Driss se comporta ca Bunul Salbatic – face, de pilda, ochii mari cind vede baia noului apartament, insa in general luxul nu-l timoreaza, cit ii sporeste spontaneitatea si obraznicia (sau poate asa i se manifesta timiditatea). In orice caz, Driss devine de multe ori un purtator de cuvint al celor multi – de exemplu, atunci cind e dus la opera si incepe sa se amuze de ceea ce numai lui i se pare ridicol. Ca sa il salveze pe Driss, regizorii urca pe scena un tenor imbracat intr-un fel de frunze de nap, adica, vezi Doamne, negrul nu ride de arta in sine, ci de ridicolul unei situatii. Cind ride insa de o pictura abstracta, el ride pe bune, iar faptul ca ulterior se apuca el insusi de pictura, din pura pasiune, si ca incepe sa vinda scump vine tot in contra snobismului pe care il taxa din reflex. Daca stai sa te gindesti, dincolo de aplombul lui Omar Sy (care i-a suflat Cesar-ul de interpretare lui Jean Dujardin!), dincolo de laudabila tendinta de a degonfla dramatismul pina la limita unor glume chiar incorecte politic, asemenea bancurilor noastre cu Alinuta (“Pas de bras, pas de chocolat”/”N-ai miini, nu primesti ciocolata”), filmul are o atitudine un pic ambivalenta fata de Driss. Poate ca nu il trateaza chiar ca pe o “maimuta dresata care ii invata pe albii constipati cum sa se distreze” (cum a scris anul trecut revista “Variety”, identificind o dira groasa de rasism in film), dar in mod cert mizeaza pe o simplificare sociala care poate fi usor interpretabila in defavoarea personajelor.
Poate si de asta filmul are un asa mare succes. In Franta el a devenit al doilea mare succes de public din toate timpurile, dupa o alta comedie, Bienvenue chez les Ch’tis (2008). Filmul e acum pe primul loc in box office-urile din Germania, Spania, Italia, Belgia si Elvetia, iar The Weinstein Company i-a mirosit potentialul si l-a luat (ca si pe The Artist) sa-l distribuie (din 25 mai) in Statele Unite. Ca veni vorba, soarta a vrut ca filmul francez cel mai premiat in 2011 sa nu fie si cel mai iubit in propria tara. The Artist va ramine in istoria cinematografiei, dar spectatorii lui in Hexagon au fost anul trecut de sase ori mai putini decit cei care au alergat la Intouchables. Asta-i viata!…
Invincibilii/Intouchables, de Olivier Nakache si Eric Toledano. Cu: Francois Cluzet, Omar Sy, Audrey Fleurot, Clotilde Mollet