Decantarea experientei este vizibila in La masa cu Marx; la fel, omogenitatea unei virste poetice regasite intr-o voce acoperind mai multe roluri. Titlul e de impact si sustinut de o sectiune mai dinamica; dar el nu mi se pare ilustrativ nici pentru temele abordate in versuri, nici pentru configuratia acestora. “Specialitatea” autorului este poemul foarte bine (pre)lucrat, controlat si regizat, de obicei sub forma unei parabole destul de transparente, cu sensurile la urma, dar la vedere. Elemente simbolice gasim la tot pasul: de la gara cu sala ei de asteptare si un tren “neanuntat”, aparut pentru o “ultima calatorie”, la cortegiul ratacind in jurul orasului si un circ din care se desprinde un inghititor de sabii, singurul “martor la intimplare”, in piata centrala. Scenografia aceasta outdoors se completeaza prin spatii comprimate si esentializate, imprumutate din sfera dramaturgica: anticamera, de pilda, sau cusca sufleurului, locuri de unde se vede lumea ca teatru si se face teatrul ca lume. Matei Visniec angajeaza frecvent un dialog (el insusi teatral mai mult la propriu decit la figurat) cu cititorul generic, echivalat uneori cu Lumea caruia poemul i se adreseaza. Dar fiindca “Lumea” nu raspunde si cititorul este implicat in procesul reflexiv al poetului, dialogul se transforma intr-un monolog ce exclude un ascultator concret (eventual, un personaj individualizat, care sa dea replica), pentru a se imprastia in aerul si auzul tuturor. “Da, domnilor”, “nu, domnilor”, isi incepe si isi continua monologul protagonistul scenei, dezvoltind ceremonios parabole in genul celor din romanele eseistice ale lui Octavian Paler. Discursul este extrem de coerent, absurdul “lumii” intrind in propria lui demonstratie, exacta si eleganta. “Schemele epice si dramatice pe care le manipuleaza ii permit sa creeze tabloul unei lumi coerente”, scrie Bogdan Cretu, autorul unei carti despre “optzecistul atipic” Matei Visniec. Aici, insa, ceea ce se observa are mai putin sens decit transcrierea, condensata, a observatiei morale facute. Drama, cu toata expunerea ei liric-dramatica, va ramine “muta”, iar ceea ce va rezulta in urma desfasurarii poemului “va fi o vesnica ridicare din umeri”.
Textul evolueaza sub ochii cititorului
Comunicarea, imposibila la modul general, se particularizeaza monstruos intr-un poem stanescian, dar fara euforicul luminos al poetului transparentelor. Cuvintele si expresiile (“a da mina”, “a da totul”…) sint luate ad litteram, intr-o secventa de intilnire obisnuita care astfel iese din social si devine terifianta: “Dind mina cu el/mina sa mi-a ramas in mina/asa este el, generos, mi-am spus in timp ce/incercam sa ma debarasez de mina sa calda/care ma stringea tot mai tare/cind m-a batut insa pe umar/cealalta mina a sa ramase lipita de umarul meu/iar cind se apropie sa ma sarute/buzele sale ramasera ca doi melci lipiti de obrazul meu/sternul sau se desprinse/si ramase lipit de pieptul meu/pentru ca asa e el, cu fiecare imbratisare da totul/iar cind te priveste drept in ochi/in clipa urmatoare orbitele sale ramin goale//e drept ca fuseseram foarte apropiati/dar nici nu-mi inchipuiam asa ceva/sa-l vad jupuit de piele in fata mea/cu inima rostogolindu-i-se pe jos la picioarele mele/numai pentru ca urma sa ne luam ramas bun” (Doi melci lipiti de obrazul meu).
Coerenta poemului pe scenariu absurd este perfecta: expresiile uzuale conduc gesturile, iar gesturile de familiaritate (o stringere de mina, o bataie pe umar, o imbratisare) fac personajul bucati. O exceptie de la regula destructuranta si de la tonalitatea grava a cartii este un alt poem pe conturul recognoscibil al lui Nichita Stanescu, o frumoasa si stenica secventa de lirica erotica. Dar si in acest caz, versurile sint marcate cu un accent profund existential: “Fusese ea frumoasa si inainte de a imbatrini/dar acum adaosul de zile ii pria/si cu cit imbatrinea cu atit devenea mai frumoasa/pielea ei parea incandescenta/blindetea i se revarsa pe fata ca o cascada/cuvintele ei erau din ce in ce mai rotunde//uluitor de frumoasa era ea imbatrinind/orice atingere se prefacea in sidef/in bucatarie, cind spala vasele/farfuriile de tabla se transformau in argint/iar argintaria in vesela de aur//frumoasa, frumoasa era ea imbatrinind/leoaica fara noroc dar fericita” (Uluitor de frumoasa era ea).
Influenta soresciana e mai puternica; si, intr-un fel, este firesc sa fie asa. E vorba de evolutia pe un acelasi culoar, al poeziei constiente de ea insasi, de scenariul pe care il alege, de etapele textului si finalul lui bine pregatit. Un lirism cerebral, intelectualizat si sceptic, o organizare discursiva in care personajele sint simbolice, iar gesturile si vorbele lor, incarcate problematic. Matei Visniec face, practic, din aproape fiecare pagina un parcurs meditativ, cu mici rupturi in cuprinsul versurilor, pentru ca ele sa se “regaseasca”, la final, intr-o concluzie neasteptata, intr-o cheie diferita de cea cu care incepusem lectura. Textul evolueaza sub ochii cititorului, iar autorul sau, aparent discret, performeaza in mai multe roluri, orientindu-se, pe o axa “de simetrie”, dupa aceleasi repere. De aici, omogenitatea si egalitatea de umoare din La masa cu Marx, pierdute numai in paginile in care poetul se joaca neinspirat cu cuvintele (“Du-te pina la capatul cuvintului somn/intra inauntru/inauntrul cuvintului somn/ai sa gasesti (chircit, zapacit) cuvintul om” s.a.m.d.).
O carte de maturitate existential-artistica
In rest, inteligenta si rigoarea compozitionala, subtilitatea si finetea asocierilor si “taieturilor”, lecturile asimilate si montajul profesionist al noii “lecturi” poetice a lumii fac din Visniec nu un epigon, dar un concurent redutabil al lui Sorescu (cel dinaintea ciclului La Lilieci). Doua exemple, cu diferente vizibile intre ele, dar constituind un acelasi tip de poezie inteligenta si vie: “Nu trebuia sa aleg drumul cel mai scurt/de indicatiile localnicilor nu trebuie sa asculti niciodata/fiecare scurtatura este presarata cu nisipuri miscatoare/da, domnule, sint pe cale sa ma scufund/si nimeni nu mai poate face nimic pentru mine/sint de profesie filosof, toata viata/m-am gindit la esenta, la sensul nasterii si/la alte asemenea lucruri fundamentale/v-as enumera citeva dintre concluziile mele/daca aveti cu ce nota”. (Daca aveti cu ce nota); “Ce era sa fac? l-am luat in spate si l-am trecut apa/era un copil ca oricare altul/cu picioarele murdare cu scaieti in par/ii curgeau mucii si vorbea putin gifiit/alergase toata ziua prin padure dupa iepuri/se jucase cu un arici/i se lipisera de talpa o gramada de frunze uscate/l-am trecut apa intrucit sint un om bun/nu stiam ca tincul acela urma sa fie crucificat/si ca mai tirziu urma sa ne rugam la el” (Prin padure, dupa iepuri).
Discursul este “insipid si demonstrativ”, desi, uneori, “ticluit in progresie”, iar Visniec ar fi, aici, un “epigon defazat cu naivitati de incepator”, scria despre volumul de fata Paul Cernat intr-o cronica din “Observator Cultural”. Din nou in dezacord cu colegul meu (de altfel, critica de poezie nu e chiar punctul sau tare…), sa amendez aceste grabite si nedrepte calificative. La masa cu Marx e o carte de maturitate existential-artistica; si unul dintre volumele remarcabile ale anului poeticesc 2011.
Matei Visniec, La masa cu Marx, colectia “Poezie”, Editura Cartea Romaneasca, 2011
Galerie foto
