Treceau chelneri cu platouri pe scena printre oameni si-i intrebau pe fiecare daca doresc sa serveasca una sau alta. Fetita dansa. Iar eu m-am urcat sus pe o stanga, deasupra scenei si ma uitam la ei de acolo. Apoi a venit o trupa celebra de balet si au dansat cu fetita si oamenii aplaudau ca la teatru. La un moment dat cineva de jos m-a vazut si a inceput sa ma arate cu degetul. Si tot asa, din om in om, toti incepeau sa se uite sus la mine. Si-mi spuneau ceva, dar nu intelegeam ce, pentru ca vocile lor sunau ca niste trompete mici. E un instrument mic de suflat, kazoo, care suna de parca s-ar fi imperecheat o trompeta cu o albina. Asa vorbeau.
Si toti erau facuti din sirma. Din felurite tipuri de sirme. Unii mai impletiti, altii mai simpli. Unii erau ruginiti, altii straluceau, mai argintii, mai roscovani. Erau foarte draguti. Si atunci a intrat cineva si s-a rastit la ei, ca ce-i cu debandada asta, de ce nu se repeta piesa, de ce au luat pauza, si multe asemenea. Cred ca era regizorul. Chiar ma miram ca nu stiu sigur daca el e. Parea ciudat, fiindca repetasem la piesa inainte. La mine s-a rastit cel mai tare, ca ce cautam acolo sus, de ce nu sint pe scena. Si cind am coborit, pe scena nu mai era nimeni. Gol. Nici decor, nici nimic.
Si am inceput sa repet asa, eu cu mine insumi. Faceam toate dialogurile, treceam de la un personaj la altul si facind asta, am inceput sa fim mai multi. Apoi si mai multi. Ma multiplicasem intr-o echipa. Imi dadeam si replicile, eram si masinist, ba chiar eram si in sala si-mi dadeam indicatii de regie. Si atunci a intrat un masinist, care eram tot eu, identic, cu aerul omului care nu vrea sa incurce, si-a zis, imi cer scuze, dar e ziua fetitei mele. Si m-am trezit.