– Fragment –
Parintele Serghie
Capitolul V
Parintele Serghie era pustnic de mai bine de sase ani. Avea 49 de ani. Viata lui era grea. Si nu din pricina postului si a rugaciunii – astea nu erau greutati –, ci a unei lupte launtrice la care nu se asteptase citusi de putin. Doua erau motivele acestei lupte: indoiala si pofta trupeasca. Iar dusmanii acestia atacau intotdeauna impreuna. Lui i se parea ca sint doi dusmani diferiti, cind, de fapt, era unul si acelasi. Cum disparea indoiala, disparea si pofta trupeasca. El credea insa ca sint doi diavoli diferiti si se lupta cu fiecare in parte. s…t
Isi facu cruce si se intinse pe asternutul sau de pe lavita ingusta, asezindu-si sub cap rasa de vara. Si adormi. In somnul sau usor, i se paru ca aude zvon de zurgalai. Nu-si dadea seama daca e aievea sau viseaza. Dar tocmai atunci il trezi din somn o bataie in usa. Se ridica, fara sa-si creada urechilor. Bataia se repeta. Da, bataia se auzea in apropiere, chiar la usa lui. Deslusi si un glas de femeie.
— Dumnezeule! Oare e adevarat ce-am citit in Vietile Sfintilor, ca diavolul ia chipul femeii?… Da, e un glas de femeie. Un glas gingas, sfios si placut! Ptiu! scuipa el. Nu, doar mi se pare, spuse el si se retrase in coltul unde se afla un mic tetrapod, apoi se lasa in genunchi cu acea miscare corecta, devenita obisnuinta, a corpului, in care afla – in miscarea propriu-zisa – alinare si multumire.
Se lasa in genunchi, cu parul atirnindu-i pe fata, si isi lipi fruntea de-acum plesuva de presul umed si rece.
Citi psalmul care, dupa spusele batrinului parinte Pimen, te fereste de vraji. Isi ridica fara greutate trupul usor de slab ce era, pe picioarele puternice si viguroase, si dadu sa citeasca mai departe, dar nu o facu; fara sa vrea, isi ciuli urechea, ca sa vada daca se mai aude ceva. Voia sa auda mai bine. Era o liniste mormintala. Picaturile de ploaie cadeau intruna de pe acoperis in hirdaul asezat in colt. Afara se asternuse negura, o ceata care macina incet zapada. Era o liniste deplina. Deodata la fereastra se auzi un fisiit, apoi un glas deslusit. Un glas gingas si sfios, care nu putea fi decit al unei femei incintatoare, rosti:
— Da-mi drumul. Pentru numele lui Hristos…
Simtea ca tot singele i se urcase in inima si se oprise acolo. Abia mai sufla. “Si Domnul va invia, si se vor imprastia dusmanii…”
— Doar nu sint diavolul…
Lui i se paru ca aude zimbind buzele care rostisera aceste cuvinte.
— Nu sint diavolul, sint doar o femeie pacatoasa care s-a ratacit la propriu, nu la figurat (izbucni in ris), am inghetat si te rog sa ma adapostesti…
El isi lipi fata de geamul in care se rasfringea flacara tremurinda a candelei. Isi puse palmele de-o parte si de alta a fetei si privi cu atentie. Ceata, picla, copacul si iata, in dreapta – ea. Da, ea, o femeie intr-o blana lunga, alba, cu caciula, cu o fata speriata, blinda si extrem de placuta, statea la doar citiva centimetri, aplecata catre el. Privirile li se intilnira si se recunoscura. Nu ca s-ar fi intilnit vreodata – nu se vazusera niciodata –, dar din schimbul de priviri au simtit (mai ales el) ca se cunosc, ca se inteleg unul pe celalalt. Nu mai incapea nici o indoiala, judecind dupa aceasta privire, ca acesta nu putea fi decit diavolul, nu o femeie simpla, buna, frumoasa si sfioasa.
— Cine esti? Ce vrei? intreba el.
— Deschide usa odata, spuse ea pe un ton rasfatat si autoritar. Am inghetat de tot. Doar ti-am spus ca m-am ratacit.
— Dar eu sint calugar, pustnic.
— Si ce-i cu asta? Deschide. Doar nu vrei sa inghet sub fereastra cit timp te rogi dumneata.
— Dar cum…
— Ca doar nu te maninc. Pentru numele lui Dumnezeu, lasa-ma sa intru. Am degerat.
I se facuse si ei frica. Rostise aceste cuvinte aproape plingind.
El se indeparta de fereastra, privi catre icoana lui Hristos cu coroana de spini.
— Doamne, ajuta-ma, Doamne, ajuta-ma, rosti el, inchinindu-se si facind plecaciuni, in timp ce se apropia de usa care dadea in tinda.
Acolo bijbii dupa ivar si incepu sa-l ridice. De partea cealalta se auzeau pasi. Ea se muta de la fereastra la usa.
— Ah! exclama ea deodata.
El isi dadu seama ca nimerise cu piciorul in balta de linga prag. Ii tremurau miinile si nu putea nicicum sa ridice ivarul intepenit din pricina usii.
— Ce tot faci? Da-mi drumul odata. Sint uda leoarca. Am inghetat. Dumneata te gindesti la mintuirea sufletului, iar eu am inghetat.
Trase de usa inspre el, ridica zavorul si, fara sa tina cont ca ea e chiar la intrare, impinse usa in afara cu atita putere, incit o lovi in fata.
— Ah, scuzati-ma! spuse el, revenind dintr-odata la formula cu care li se adresa odinioara doamnelor.
Ea zimbi, auzind acest “Scuzati-ma”. “Ei, pina la urma nu e chiar atit de inspaimintator”, isi spuse ea.
— Nu-i nimic. Dumneata sa ma ierti, zise ea, trecind prin fata lui. N-as fi indraznit niciodata, dar intr-o situatie atit de neobisnuita…
— Poftiti, rosti el, lasind-o sa treaca.
Il izbi mirosul puternic de parfum fin, din care nu mai simtise de mult. Ea trecu prin tinda si intra in odaie. El trinti usa de afara, fara sa puna cirligul, si intra.
“Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul, Doamne, miluieste-ma pe mine, pacatosul”, se ruga el intruna nu doar in sinea lui, ci si miscind fara voie din buze.
— Poftiti, spuse el.
Ea statea in mijlocul camerei, cercetindu-l cu privirea, in timp ce apa siroia din haine pe podea. Ochii ii rideau.
— Iarta-ma ca ti-am tulburat singuratatea. Dar vezi in ce situatie ma aflu. S-a intimplat asa, fiindca am plecat din oras sa ne plimbam cu sania si eu am facut prinsoare ca ajung singura de la Vorobiovka pina in oras, dar am ratacit drumul si, daca n-as fi dat peste chilia dumitale… incepu ea sa minta.
Fata lui o intimida insa, asa ca nu se mai simti in stare sa continue si tacu. Si-l inchipuise cu totul altfel. Nu era asa de chipes cum si-l imaginase, insa ea il gasea minunat. Pletele si barba inspicate si cazind in bucle usor incaruntite, nasul drept si fin si ochii ce ardeau ca doi taciuni, ori de cite ori o priveau drept in fata, ii produsera o impresie puternica.
El isi dadea seama ca minte.
— Da, deci asa, spuse el, uitindu-se la ea si coborindu-si din nou privirea. Eu o sa trec dincolo. Dumneata o sa stai aici.
Si, dind jos lampita, aprinse o luminare, facu o plecaciune adinca in fata femeii si trecu in chilioara despartita de un perete subtire, iar ea il auzi mutind ceva prin odaie. “Probabil se baricadeaza ca sa se fereasca de mine”, se gindi ea zimbind si, scotindu-si pelerina alba din blana de ciine, se apuca sa-si scoata caciula care i se agatase in par si broboada de lina de sub caciula. Nu se udase pina la piele cit statuse sub fereastra. Spusese asa, doar ca pretext, ca el sa-i dea drumul inauntru. La usa, chiar nimerise insa intr-o balta, piciorul sting ii era ud pina la glezna, iar gheata si sosonul i se umplusera cu apa. Se aseza pe patul lui – o scindura acoperita doar cu un pres – si incepu sa se descalte. Chilioara asta i se paru incintatoare. Era lata de vreo trei arsini si lunga de vreo patru si stralucea de curatenie. In chilie nu mai era nimic altceva decit patul pe care sedea si o policioara cu carti deasupra lui. In colt se afla un tetrapod. De cuiele de pe usa stateau agatate o suba si o rasa. Deasupra tetrapodului erau atirnate icoana lui Hristos cu coroana de spini si candela. Plutea un miros ciudat de ulei, sudoare si pamint. Totul ii placea. Chiar si acel miros.
O deranjau picioarele ude, mai ales stingul, asa ca se descalta repede, zimbind intruna, bucurindu-se nu atit ca-si vazuse scopul atins, cit fiindca vedea ca-l tulburase pe barbatul acesta minunat, uimitor, ciudat, atragator. “Ei, da, nu mi-a raspuns, dar nu-i nici o nenorocire”, isi spuse ea.
— Parinte Serghie! Parinte Serghie! Parca asa va cheama.
— Ce doriti? raspunse un glas domol.
— Va rog sa ma iertati ca v-am tulburat singuratatea. Dar chiar n-aveam ce face. Cu siguranta m-as fi imbolnavit. Nici acum nu stiu daca scap. Sint uda toata, iar picioarele imi sint sloi.
— Iertati-ma, raspunse el cu vocea scazuta, dar nu va pot fi de nici un ajutor.
— Nu v-as fi deranjat pentru nimic in lume. Ramin doar pina in zori.
Parintele Serghie nu-i raspunse. Ea il auzea spunind ceva in soapta. Pesemne se ruga.
— N-o sa intrati aici, nu-i asa? intreba ea zimbind. Trebuie sa ma dezbrac ca sa ma usuc.
El nu-i raspunse nici de asta data, continuind, dincolo de perete, sa-si citeasca rugaciunea cu glas monoton.
“Asta da, barbat”, se gindea ea, in timp ce se chinuia sa-si scoata sosonul in care baltea apa. Tragea de el, dar nu iesea, lucru pe care-l gasi amuzant. Incepu sa rida incetisor, dar, stiind ca el o aude si ca risul ei va avea asupra lui chiar efectul pe care si-l dorea, incepu sa rida mai tare, iar risul acesta vesel, firesc si sincer avu, fara indoiala, taman rezultatul dorit.
“Da, de un barbat ca el te poti indragosti. Ce ochi! Ce fata simpla, nobila si patimasa, chiar daca tot mormaie la rugaciuni”, se gindea ea. “N-ai cum sa pacalesti o femeie. Din clipa in care si-a apropiat fata de fereastra si m-a vazut, a inteles si m-a recunoscut. In ochi i-a aparut un licar si a ramas intiparit acolo. M-a placut, m-a dorit. Da, m-a dorit”, isi spunea ea, izbutind pina la urma sa-si scoata botina si sosonul si trecind la ciorapi. Ca sa-si traga in jos ciorapii lungi, cu jartiere, trebuia sa-si ridice fusta. I se facu rusine si spuse:
— Sa nu intrati!
Dar de dincolo de perete nu se auzi un raspuns. Razbateau in continuare acelasi murmur egal si parca niste zgomote infundate. “Probabil ca bate matanii”, ii trecu prin minte. “Dar n-o sa se dea in laturi”, isi spuse ea. “Se gindeste la mine. La fel cum si eu ma gindesc la el. Se gindeste la picioarele astea cu acelasi sentiment ca si mine”, isi mai zise, scotindu-si ciorapii uzi, si se aseza pe pat, cu picioarele strinse sub ea. Statu asa citeva clipe, cuprinzindu-si genunchii cu bratele si privind ginditoare inainte. “Ce pustietate, cita liniste. Nimeni n-ar afla vreodata… “
Se scula, isi duse ciorapii la soba si ii agata de rasuflatoare. Era o rasuflatoare neobisnuita. O rasuci si apoi, pasind usor in picioarele goale, se intoarse si se aseza din nou cu picioarele ridicate pe pat. Dincolo de perete se facuse liniste deplina. Se uita la ceasul micut de la git. Era 2. “Ai nostri trebuie sa ajunga pe la 3. “ Ii ramasese mai putin de un ceas.
“Doar n-o sa stau aici de una singura! Ce prostie! Nu-mi convine. O sa-l chem chiar acum. “
— Parinte Serghie! Parinte Serghie! Serghie Dmitrici! Printe Kasatski!
In spatele usii domnea tacerea.
— Ascultati-ma, e o cruzime din partea dumneavoastra. Nu v-as chema daca n-as fi nevoita. Sint bolnava. Nu stiu ce-i cu mine, relua ea pe un ton suferind. Oh, oh! incepu ea sa geama cazind pe pat.
Si, lucru ciudat, chiar simtea ca o lasa tot mai mult puterile, ca o dor toate madularele, ca tremura si ca o ia cu frisoane.
— Ascultati! Ajutati-ma! Nu stiu ce-i cu mine. Oh! Oh!
Isi descheie rochia, isi dezveli pieptul si isi lasa in jos bratele dezgolite pina la cot. Oh, oh!
In tot acest rastimp, el a stat in camaruta lui, rugindu-se. Dupa ce a terminat toate rugaciunile de seara, a ramas nemiscat in picioare, cu privirea atintita spre virful nasului, repetind mereu in gind: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai mila de mine!”.
Auzise insa totul. Auzise matasea fosnind cind isi scosese rochia, o auzise pasind desculta pe podea si apoi frecindu-si picioarele cu miinile. Simtea ca e slab si ca in orice clipa poate sa cada in pacat si se ruga necontenit. Incerca ceva asemanator cu personajul acela din poveste care era nevoit sa inainteze fara sa priveasca in urma. Tot asa si Serghie auzea, simtea ca pericolul si pieirea erau aici, il invaluiau, ca singura salvare era sa nu priveasca nici macar o clipa catre ea. Dar brusc fu cuprins de dorinta de a privi intr-acolo.
— Ascultati-ma. Este inuman. Pot sa mor, rosti ea in clipa aceea.
“Da, ma voi duce la ea, dar voi face ca monahul acela care cu o mina a atins femeia desfrinata, iar pe cealalta si-a virit-o in sobita cu jaratic. Dar aici n-am jaratic. “ Privi in jur. Da, lampa! Isi puse un deget deasupra flacarii si se incrunta, gata sa indure durerea. Un timp, care i se paru indelungat, nu simti nimic, dar deodata – pina sa se hotarasca daca si cit il doare – i se schimonosi toata fata si isi trase mina, scuturind-o. “Nu, nu sint in stare sa fac asa ceva. “
— Pentru numele lui Dumnezeu! Oh, veniti pina la mine! Mor! Oh!
“Cum asa? O sa pier? In nici un caz!”
— Vin imediat, spuse el si, dupa ce deschise usa, trecu pe linga ea fara s-o priveasca si intra in tinda, acolo unde taia lemne, bijbii dupa butucul pe care le despica si dupa toporul rezemat de perete. Indata, spuse el si, luind toporul in mina dreapta, puse pe butuc aratatorul miinii stingi, avinta toporul si lovi cu sete mai jos de a doua incheietura. Degetul sari in laturi mai usor decit lemnele de aceeasi grosime, se rasuci si cazu pe marginea butucului, iar apoi pe podea…
Sunetul acesta il auzi inainte sa simta durerea. Dar n-apuca sa se mire ca nu-l doare, ca il cuprinse o durere naprasnica si simti caldura singelui siroind. Isi infasura repede ciotul retezat in pulpana rasei si, tinindu-l apasat de sold, se intoarse in chilie si, oprindu-se in fata femeii, o intreba incet cu privirea plecata:
— Ce vrei?
Ea se uita la fata lui palida si la obrazul sting, care-i zvicnea, si brusc i se facu rusine. Sari in picioare, insfaca haina de blana si, aruncind-o pe umeri, se infasura in ea.
— Da, imi era rau… am racit… eu… Parinte Serghie… eu…
El isi ridica spre ea ochii in care licarea o lumina blinda de bucurie si spuse:
— Sora draga, de ce ai vrut sa-ti nenorocesti sufletul nemuritor? Ispitele trebuie sa intre in lume, dar vai si-amar de cel prin care intra ispita… Roaga-te ca Dumnezeu sa ne ierte!
Ea asculta si il privea. Deodata auzi ceva picurind. Observa singele care se scurgea din mina pe rasa.
— Ce v-ati facut la mina?
Isi aminti de zgomotul pe care-l auzise si, luind opaitul, dadu fuga in tinda, unde vazu degetul insingerat pe podea. Se intoarse mai palida decit el si vru sa-i spuna ceva, insa el se retrase fara un cuvint in camaruta si inchise usa in urma lui.
— Iertati-ma, spuse ea. Cum as putea oare sa-mi rascumpar pacatul?
— Pleaca.
— Lasati-ma sa va leg rana.
— Pleaca de-aici.
Ea se imbraca in graba, fara o vorba. Dupa ce termina cu imbracatul, se aseza sa astepte, imbracata cu blana pe ea. De afara se auzi clinchet de zurgalai.
— Parinte Serghie, iertati-ma!
— Pleaca. Dumnezeu sa te ierte.
— Parinte Serghie! Imi voi schimba viata. Nu ma lasati asa.
— Pleaca.
— Iertati-ma si binecuvintati-ma.
— In numele Tatalui, al Fiului si al Sfintului Duh, se auzi de dupa perete. Pleaca.
Ea izbucni in lacrimi si iesi din chilie. Ii iesi in intimpinare avocatul.
— Ei, vad c-am pierdut. Asta e. Unde vrei sa stai?
— Mi-e totuna.
Se urca in sanie si pina acasa nu scoase nici un cuvint.
Un an mai tirziu, a fost unsa calugarita si a inceput sa duca o viata aspra de manastire sub obladuirea pustnicului Arsenie, care ii mai scria cite o scrisoare din cind in cind.
CARTEA
Volumul Sonata Kreutzer si alte povestiri reuneste textele care dezvolta, de-a lungul unei perioade de peste 50 de ani, teme tolstoiene celebre. In nuvela “Cazacii” (1852-1862), eroul, un tinar aristocrat, redescopera bucuria comunicarii cu natura, viata fireasca si integra a omului simplu. “Sonata Kreutzer”, povestea unei gelozii care duce la crima, interzisa la vremea publicarii, face parte dintr-un ciclu de scrieri care critica din ce in ce mai accentuat morala vremurilor, institutiile statului, Biserica, civilizatia si cultura, intregul mod de viata specific “claselor cultivate”. De asemenea, interesul autorului se indreapta spre temele mortii, pacatului, caintei si renasterii morale, in jurul carora sint construite nuvelele “Moartea lui Ivan Ilici” (1884-1886), “Parintele Serghie” (1890-1898) si “Hagi Murad” (1896-1904). Alaturi de acestea, colectia de fata include povestirile: “Doi husari” (1856), “Cele trei morti” (1858), “Insemnarile unui nebun” (1884-1886), “Trei pustnici” (1886), “Dupa bal” (1903), “Cuponul fals” (1903-1904), “Kornei Vasiliev” (1905).
AUTORUL
Lev Tolstoi (1828-1910), celebrul scriitor rus, este autorul unei opere in care individualul si nationalul capata dimensiuni universale. Incepind cu trilogia autobiografica scrisa in perioada 1852-1857, romanele Copilaria, Adolescenta si Tineretea, sondarea “fluiditatii” universului interior si a temeiurilor morale ale omului a devenit principala tema a operelor sale. Dintre scrierile sale celebre fac parte romanele Razboi si pace (1863-1869), Anna Karenina (1877) si Invierea (1889-1899).