Poezia asta o auzi cam de 30 de ori/ tirg. Am spus-o si eu tocmai pentru ca am citit cartea Laviniei Braniste intr-o noapte (da, mai putin de-o noapte, sa zicem in 3 ore dintr-o noapte de insomnie) si mi-era jena, din respect pentru colegii editori, sa spun acelasi poem liric. Desi, in cazul de fata, ar fi fost onest.
26 de proze contrapunctice
Cinci minute pe zi, o colectie de 26 de proze contrapunctice, construieste un personaj cel putin memorabil, o naratoare care strabate toate aceste instante prozastice cu autoironie, flagelindu-se cu gratie si ingaduinta – ironia nu e acida, biciusca da cu blindete… Prozele, unele mai ample, altele foarte scurte, creioneaza trasaturile acestui personaj dotat (sau blestemat) cu un simt acut al observatiei, predispus la polemici interne (marca a timiditatii – intotdeauna timidul va continua polemica exterioara, pe care invariabil a pierdut-o, printr-una imaginara, unde argumentele si spontaneitatea vor veni mintenas), cu mici complexe la contactul cu imaginea ideala a femeii, propovaduita de cultura glossy, aflat intr-o continua paidee ce ar trebui sa duca la construirea propriei persoane ca femeie puternica etc. Bineinteles ca esecul in cam toate, ridicolul de situatie reusesc sa creioneze un personaj foarte usor de simpatizat. Ba chiar as putea spune ca Lavinia Braniste triseaza aglomerind toate ghinioanele, accidentele si toate aceste misfortunes, pentru ca nu lasa nici o distanta intre personaj si cititor: fara sa vrei, empatizezi. E ca si cum Fram, ursul polar, si-ar povesti din nou viata, n-ai cum sa nu rizi si sa nu plingi alaturi de el, ca sa mai ingramadesc un cliseu aici. Dar, recunosc, caut nod in papura teoretica: cartea e excelenta.
Sa luam Zoo: dupa cum s-a mai scris, bucata asta poate sta in orice antologie de proza contemporana, fara pic de jena. O tinara duce, cu un ARO, un vultur plesuv spre destinatia lui finala pe acest pamint: la Zoo Braila. Vulturul e cam trist (primul indiciu ar fi chiar observatia naratoarei, cum ca vulturii plesuvi isi aleg perechea pe viata – avem in fata, de fapt in spate, sub prelata, un celibatar) si tristetea asta se transmite soferitei. Acum, sa nu intelegeti ca e vorba despre o tristete blegoasa: autoarea stie sa indeparteze demonul patetismului cind ii aude pasii pe scara. Asa ca o coteste imediat: isi da seama ca poarta in remorca unui ARO vopsit simbolul SUA, cu o deschidere a aripilor de 2.20 m (insertul de wiki vine sa contrabalanseze atit tristetea vulturului, cit si ironia cu simbolul national, adica readuce textul la nivel 0). Oprire la benzinarie, unde un sofer de Dacie, un roman mucalit, cum altfel?, se intereseaza daca vulturul e pe cale sa devina salam. Soferita, dupa amuzamentul initial, intra in panica si demareaza intr-o tromba de 60 la ora. Apoi insert wiki: vulturul plesuv a fost pe cale de disparitie, dar si-a revenit. Ma opresc aici. Nu sint de acord cu brinciul satisfacut de sine dat acestor proze in tara lui Bridget Jones sau Ally McBeal. In primul rind pentru ca asta inseamna sa stergem toate prozoemele care vin contrapunctic intre intimplarile asa-zis amuzante. In al doilea rind pentru ca circula in subsolul acestei proze si un izvor subteran mai putin comic, ca sa nu zic de-a dreptul serios. Ma refer aici la taierea visinului, in primul rind. Chiar daca, asa cum am spus, Lavinia Braniste fuge de patetisme ca dracu’ de tamiie, sa ne amintim totusi ca scriitorul nu trebuie sa spuna totul, mai trebuie sa facem si noi ceva, in afara de a urmari literele pe pagina. Adica nu trebuie un efort de imaginatie prea mare sa interpretezi “serios” taierea acelui visin, pomul preferat al bunicului mort. Iata, de exemplu, un fragment din Casa noastra de pe colina: “Ce-mi place cind bate vintul sa dau drumul la baietelul din iaz si el sa faca pipi strimb, pina la carare. Mai arunc un ambalaj, ma sterg cu manseta pe dinti, imi suflu in nas sa-mi miros respiratia, e dulce, de copil mic, m-as saruta pe gura. Mai scot. Pe acoperis sint pe acoperisul lumii, cind bate vintul sint regele lumii, ambalajele imi zboara din buzunare, stau nemiscata si astept sa intre vreo pasare, sa dea cu capul”.
Spre finalul volumului, ajungi sa stii dinainte cum va reactiona, ce va simti, cum se va deberasa de emotie personajul Laviniei. Ba chiar vei sti foarte bine care sint idiosincraziile bunicii, ale matusii. Cu alte cuvinte, personaje puternic reliefate, desi intrupate din fragmente. Un soi de puzzle, daca vreti. Pina si Frusinica, baba enervanta care vine in vizita ca la vinatoare (niste oaresce asemanari cu Vica Delca a Gabrielei Adamesteanu), e privita cu atita ciuda incit se intrupeaza inconfundabil.
O raritate in peisajul mioritic de secol XXI
Asa cum a remarcat Marius Chivu, cartea Laviniei Braniste e o raritate in peisajul mioritic de secol XXI, mai ales pentru ca autoarea scrie dialog fara pic de stridente. Ai senzatia ca ii vine atit de natural sa auda si sa redea incit as paria ca e o carte foarte muncita, de fapt. E o arta a conversatiei care nu iese oricui. Ba mai mult, pe linga dialog, Lavinia stie sa redea si tacerile (ceea ce chicklit-ul nu prea face): vezi proza cu iubitul care se fereste de orice angajament (pestisorul) si a carui conversatie mormaita nu face altceva decit sa echivaleze cu intruziunea unui tip suspect in apartament. Hirjoneala cu iubitul, pe strada si, brusc, revelatia ca nu cunosti omul de linga tine, ca ar putea fi oricine – iarasi un pasaj pe care nu l-as lua foarte in usor. Dar, ca sa destind atmosfera, ca am pedalat prea mult pe partea cu seriozitatea, antologice cele doua situatii “ridicole”: voma care imbraca (de fapt dezbraca), in timpul unui bunjee-jumping la dublu, iubitul alpinist utilitar si calcarea vacii cu tractorul la Savirsin…
E a doua carte excelenta de proza scurta romaneasca pe care o citesc anul acesta. De la aceeasi editura, CDPL. Si acuma, pe bune, chiar n-am putut sa adorm pina n-am terminat-o: e inteligenta, ocoleste gravitatea caznita si stupida cu o gratie naturala si recupereaza o functie a literaturii pe care multi scriitori romani au pierdut-o – aceea de entertainment.
Lavinia Braniste, Cinci minute pe zi, colectia “minutar”, Casa de pariuri literare, 2011
Galerie foto
