Interviu  -  Victor Eskenasy  -  

Victor Eskenasy: Serge, sintem in ziua a doua a festivalului dedicat centenarului nasterii lui Sergiu Celibidache. Am aflat ca in satul din Franta, in care s-a stins in urma cu peste un deceniu, localnicii ar dori sa denumeasca piata centrala a localitatii cu numele lui. Cum ai resimtit aceasta situatie in comparatie cu ce se petrece in Romania? De exemplu, cu faptul ca nici macar conferinta inaugurala a festivalului nu a fost amintita astazi in presa scrisa tiparita sau pe site-urile acesteia…

Sergiu Celibidache: Sa spunem ca exista o oarecare acoperire a evenimentului, dar privind impactul ei, esti inclinat sa-ti pui intrebari asupra functionarii anumitor lucruri in Romania. In ce priveste piata satului in al carui cimitir se odihneste tatal meu, primarul, adjunctii sai, reprezentantii municipalitatii au venit de Craciun sa ne intrebe daca am avea ceva impotriva ca piata centrala sa poarte numele lui Sergiu Celibidache. Am fost incintat, fiindca stiam in ce masura se simtise apropiat de locuitorii satului, de tarani. A fost un om foarte apropiat de natura, de pamint si as spune ca, pe plan simbolic, decizia localnicilor a fost mult mai importanta decit orice denumire identica a unei piete la Munchen sau la Bucuresti.

Evident, nu m-am putut impiedica sa ma intreb retrospectiv, privind la multele lucruri care se petrec aici la Bucuresti, in ce moment imi vor cere sa platesc pentru asa ceva. Si mi se pare admirabil ca in acel sat exista inca oameni care fac ceva doar fiindca este important pentru ei si ca nu intra in joc o valoare financiara, un schimb, vreun troc… O fac fiindca au iubit aceasta persoana si au dorinta de a o onora astazi; un gest simplu de prietenie!

Am fost incurajat, fiindca am sosit aici plin de sperante, cu sentimente pozitive, simtindu-ma roman si incercind sa-l readuc pe tata tarii careia ii apartine, Romaniei. Or, am intimpinat o serie enorma de obstacole si, in ultima instanta, am sentimentul ca Romania are dificultati foarte mari sa evolueze.

V.E.: Mi-am pus si eu aceste intrebari, vazind numarul personalitatilor culturale absente de la conferinta de presa de deschidere a festivalului. In fond, asa cum ai declarat-o adesea, gratie festivalului ar fi formidabil ca Romania sa utilizeze numele lui Sergiu Celibidache, al unui mare dirijor recunoscut peste tot, celebrat in cele mai diverse locuri, ca pe un vector pentru a lansa si mai mult cultura romana in lume. Aceasta este intentia ta declarata, nu-i asa?

S.C.: Intr-adevar! Anume sa incepem o actiune impreuna, cu aceasta ocazie a centenarului. Vreau sa precizez ca tata nu are nevoie de o platforma, tata a fost pretutindeni, si-a exercitat meseria, si-a facut cariera, muzica sa, si nu are nevoie de nimeni. Simtindu-ma din ce in ce mai mult roman si stiind in acelasi timp ca actuala Romanie are nevoie de ambasadori, de o directie, de modele, poate, pentru generatiile viitoare, mi-am spus mereu ca am aici posibilitati pentru a incepe ceva care sa aiba o anumita valoare. Pentru mine este extrem de important sa incerc sa o fac din Romania, fiindca putem avea o valoare romaneasca de care sa fim mindri.

Asa am crezut util sa procedez, fara sa vreau neaparat ca tata sa fie recunoscut si inca si mai putin ca eu sa fiu recunoscut. Dar, cel putin, sa se recunoasca necesitatea de a avea proiecte care au in ele o valoare; o valoare care sa poata depasi in mod real frontierele. Intr-o buna zi sa putem vorbi de o fenomenologie romaneasca, cu o rezonanta muzicala pe plan international. Visul meu este sa apar aceasta fenomenologie, ce poate purta orice fel de drapel. Nu are rost sa ne pacalim singuri: tata era roman. In consecinta, de ce sa nu facem totul in Romania?

Pornesc de la acest principiu, am gasit aici parteneri, dezvolt acest proiect, aflat acum in stadiu embrionar, si as vrea sa apartin unui peisaj apolitic, dar sustinut totusi de oamenii politici romani. Este adevarat ca, incercind sa procedez astfel, ma gasesc blocat si intimpin obstacole extraordinare, poate fiindca procedam diferit decit e obiceiul locului, poate fiindca vorbim mai liber, fiindca deranjam… Deranjam, poate, fiindca avem o finantare mai transparenta! Nu stiu.

In orice caz, la nivelul oamenilor politici am auzit foarte multe discursuri, foarte multe promisiuni, dar astazi, 4 mai, nu avem inca nici confirmare, nici participare din partea ministrului Culturii, a unui alt ministru sau reprezentant oficial, exceptind primaria Bucurestiului si unele sectoare care se implica la nivelul lor. Nu ma aflu aici pentru a depune plingeri, dar ma mir de o asemenea situatie…

V.E.: Si pe mine m-a frapat sa constat absenta celor ce ar trebui sa fie primii interesati de eveniment. Lasind la o parte chestiunea finantarii, conducerea Universitatii de Muzica, a studentilor si elevilor in domeniu, mai ales ca totul este gratuit, incepind cu proiectiile de film, masterclass-urile. Nu inteleg cum e posibil ca nici un profesor universitar sa nu fie prezent!

S.C.: Intrebarea este reala! Rectorul insusi, Dan Dediu, urma sa pronunte o alocutiune in deschidere, dar s-a decomandat cu doua zile inainte, dind de inteles ca este atasat unui anumit sistem, cu persoane ce nu doresc desfasurarea Festivalului “Celibidache” si ca a fost convins in ultima clipa sa nu faca act de prezenta. Este regretabil, cu atit mai mult cu cit invatamintul a reprezentat unul din demersurile cele mai importante in muzica tatalui meu. Este regretabila absenta Conservatorului, care face parte si ea dintre obstacolele pe care le intimpinam in fiecare zi.

V.E.: Mi se pare foarte bizar, cu atit mai mult cu cit in vremurile de proasta reputatie ale regimului Ceausescu, au existat specialisti care au efectuat cercetari asupra vietii lui Sergiu Celibidache, au existat publicatii, si ma gindesc la prof. Ferenc Laszlo din Cluj, la amintirile scrise de un Comarnescu sau de Mircea Berindei. Mai recent ar fi de semnalat incercarea de a publica o revista de catre Iancu Dumitrescu, unul din discipolii in fenomenologie ai lui Sergiu Celibidache. Iar astazi aproape nimic!

S.C.: Cred ca exista un blocaj si un soi de “unitate” a celor care se incapatineaza sa blocheze festivalul. Pe plan cultural mi se pare evident ca tata apartine, sa spunem, primilor 20 din cei mai mari artisti ai secolului XX; si sa constati ca astazi aceasta Romanie nu-si vede propriul interes cultural de a participa si manifesta o vointa de schimbare pentru a ameliora imaginea pe care o are in lume este teribil. Sint primul care o constat, deplasindu-ma adesea intre Paris si Londra… Si este pacat ca nu exista vointa de a promova aceasta Romanie culturala. Ei bine, nu! Exista o celula de persoane care exercita un control asupra vietii culturale, muzicale, din Romania.

Nu stiu cui face umbra numele lui Sergiu Celibidache, dar vad oameni care se indirjesc in fiecare zi sa saboteze festivalul. Ceea ce e mai regretabil este ca li se dau atentie si atita putere! Ca anumite persoane gasesc neinteresante fenomenologia, abordarea noastra muzicala, festivalul in sine, spunind ca sint alte lucruri mai importante, e cumva in firea lucrurilor, dar de aici si pina la a se incapatina sa omoare festivalul si, implicit, orice initiativa ca Romania sa se deschida, sa infloreasca, devine regretabil. Ca si faptul ca numerosi romani gindesc ca nu se poate face nimic.

Sint convins ca lucrurile se vor schimba, datorita generatiei urmatoare, a tinerilor. Catre ei, catre studenti, care au o sete de a creste, de a afla, de a incerca sa evolueze, mi-am intors atentia si poate ca o parte a lor vor indrazni in timp sa puna sub semnul intrebarii “sistemul”. Odata cu trecerea timpului, aceasta captivitate, acest control, instalate in prezent, vor disparea asemenea generatiei imbatrinite… Festivalul a fost lansat, exista si va exista, vom fi aici la fiecare doi ani, ne vom maturiza cu incetul, in ciuda celor care se straduie sa ne opreasca.

V.E.: Pretutindeni in lume, nu numai aici, Celibidache a avut admiratori ce l-au iubit cu devotiune si adversari ce l-au detestat la fel de iremediabil. Exista un mit despre Celibidache, intrevazut fie ca un diavol sau ca un Dzeu, ambii intangibili, si se uita ca, inainte de toate, era un om ca toti ceilalti, asa cum il arata filmul tau, Gradina lui Celibidache. Cum l-ai resimtit tu, care ai trait 28 de ani alaturi de el?

S.E.: As zice ca este o situatie aproape inevitabila, deoarece atunci cind aperi anumite principii de valoare, asa cum a fost cazul lui Sergiu Celibidache, ajungi sa ai un anumit succes, iar odata cu el apar si criticii, cei gelosi. Felul lui de a vorbi direct nu putea atrage doar prieteni. In plus, cind in joc sint puse institutii, oameni, despre care spunea ca nu ar valora nimic, criticii apar ca ciupercile. Cu felul lui de a vorbi cultiva mari admiratori, dar si dusmani printre cei care nu acceptau afirmatiile deloc diplomatice. Dar toate fac parte din omul care a fost, iar el avea acces special la anumite adevaruri si nu-si punea masca in timp ce vorbea.

Cunoscindu-l de aproape, pot spune ca pentru el nu exista alternativa, trebuia sa fie franc si adevarat, vis-a-vis de el in primul rind, si nu se gindea ca trebuie sa-si cumpaneasca declaratiile: “M-ai intrebat ce gindesc despre Karajan, iata, iti spun!”. Procedind astfel, isi ridica in cap nu doar pe Karajan si familia lui, dar si un intreg establishment, azi la Viena, miine la Berlin s.a.m.d.

Acasa era acelasi om; preocuparea lui pentru altii era mereu prezenta; mi-a transmis-o aproape ca o maniera de a gindi, ca pe un motto al vietii: sa te aliezi cu cel care sufera, sa fii de partea celui mai defavorizat pentru a incerca sa-i reduci suferintele. Nu a devenit budist si apoi brusc ZEN urmind vreo moda; a avut intotdeauna aceasta credinta, total diferita de obligatia de a face o vizita duminicala, saptaminal, la biserica.

Avea mai curind o filosofie de viata pe care a aplicat-o atit in viata, cit si in muzica sa. Avea, in plus, o generozitate ce depasea orice masura. Acesta este omul cu care am avut de-a face: cu o intransigenta in maniera de a face lucrurile, in public sau acasa.

Evident, atitudinea lui ne si imi crea probleme: in aplicarea sa zi de zi, acest principiu devenea aproape insuportabil. El insa nu se schimba, era facut asa, iti putea face crize si scoate tipete de nedescris pentru un fleac, la fel cum in seara precedenta facuse unei orchestre in repetitie. Pe cit era de fascinant sa-l privesti in hotarirea lui, pe atit principiul devenea un defect, greu de administrat in cotidian. Era principiul lui de viata, foarte hranitor pentru spirit, dar si foarte obositor. Daca l-as putea avea insa acum alaturi, as accepta sa fiu si mai… obosit!

V.E.: Se vorbeste adesea de caracterul lui dictatorial, dar daca stai sa te gindesti, a avut studenti care au ramas alaturi de el sapte-opt ani. Ceva nu se potriveste, in mare parte era un joc, un teatru…

S.C.: Cu siguranta. Exista unii care au ramas studentii lui chiar 18 ani! Dar totul cerea un efort. In cazul elevilor incepatori, el se straduia sa stearga “stratosfera” statutului lor, data de anumite cunostinte, de o diploma mai pretentioasa; ideea era de a porni de la zero, punind ego-ul deoparte. E fascinant si chiar socant uneori cind vezi scene din film [Gradina lui Celibidache] si iti spui: “Saracii, sint complet striviti, cum vor putea iesi la suprafata?”.

Dar ideea lui era ca, odata totul lasat deoparte, studentii sa se concentreze pe partitura, sa slujeasca exclusiv compozitorul. A fost si demersul propriu, de a fi cit mai aproape de partitura unei lucrari simfonice. O facea de o maniera aproape religioasa, straduindu-se sa-i separe pe elevi de ego-ul lor: “Vreau sa-ti dovedesc ca tu nu valorezi nimic! “. Apoi incepea constructia. Procesul are efecte negative, dar cei mai multi dintre studenti au inteles ca trebuie sa traverseze aceste ordalii si ca, in final, este spre binele lor.

Nu era vorba de masochism, nu era un dictator, era evident o persoana care nu suporta mediocritatea, nici sa ajunga pe scena nepregatit. Daca nu stii, te pregatesti, nu te prezinti pe scena! Daca esti pregatit sa apari in fata unei orchestre, fa-o, daca nu, ce cauti acolo? Invata intii partitura si nu veni cu ideea ca o sa te descurci tu cumva, improvizind! Era foarte riguros pe acest plan si deosebit de sever cu cel ce gindea ca e “numai” muzica si ca o va face, putin, in timpul unui weekend…

O asemenea personalitate o resimti chiar dureros, prin felul in care te pune in umbra; si exista elevi care nu au reusit sa depaseasca acest impact initial de carisma debordanta. Ca fiu al lui, am avut aceasta problema, pina la a pleca in Statele Unite pentru a ma elibera din acea ambianta, in care prezenta lui iti ardea intregul spatiu de existenta… Astazi, exista o serie din elevii lui care sint doar copii palide ale lui, cu o gestica foarte clara, dar nimic mai mult…

Dincolo de un dictator sau un muzician, Sergiu Celibidache a fost un om cu toate complexele, contradictiile, furiile fiintei umane, cu incapacitatea, aproape, de a fi o fiinta normala.

Ceea ce retin si este mai impresionant este generozitatea sa, capacitatea de a trai zilnic durerea celuilalt. Este ceea ce m-a marcat. Se intorcea dintr-un turneu si o intreba pe mama daca are nevoie de ceva, apoi pe mine si raspundeam amindoi: “Nu, multumesc”. “Atunci, bine, zicea el, o sa trimitem banii in Africa pentru a combate seceta.”

Ii vad si astazi ochii vii, ce se aprindeau asemenea unui tinar de 20 de ani, la contactul cu muzica, dupa ce sosise pe podium ca un batrin sfirsit, dupa o noapte foarte obositoare, dezastruoasa pentru el, demonstrind apoi o energie incredibila. Aceiasi ochi ii avea cind era pe cale sa trimita o suma enorma pentru a ajuta nu stiu ce spital sau opera de caritate. Avea aceasta fericire, nu putea pastra banii doar pentru el, odata ce stia ca familia era asigurata.

Restul a fost pasiunea pentru muzica. In timp ce altii s-au servit de muzica pentru a-si face un nume, o cariera, pe tata l-am vazut in intregime in serviciul compozitorului; el insusi a vrut sa fie compozitor si in aceasta abordare s-a straduit sa puna in evidenta cum sunetul traverseaza o sala in acest eveniment ce se numeste un concert si in care, intr-o anumita seara, nu se petrece aceeasi traversare ca in alta, nu are loc aceeasi dezvoltare sonora din seara precedenta sau din cea viitoare, fiindca atmosfera e diferita. Fascinatia de a trai momentul muzical, printr-un acces direct, nemijlocit la constiinta umana a fost principalul lui centru de interes. A aparat acest principiu pina la moarte, mai mult decit orice altceva.

V.E.: Intr-adevar, sint martor al efortului declarat si al iubirii lui pentru a realiza si a da culoare unui moment unic. Intrebarea mea ar fi cum de ai acceptat ca discurile publicate sub egida EMI sa incalce aceasta vointa, editorul responsabil, reunind pe un disc miscari diferite ale unei aceleiasi simfonii, culese din trei concerte diferite ale saptaminii. Sint discuri pe care intre prima si ultima parte sint trei seri distanta…

S.C.: Este aici un compromis pe care l-am facut, contrar lui care nu facea nici un compromis. Trebuia sa tin cont de parametrii aflati la dispozitia mea. Primul lucru a fost ca a trebuit deja sa accept aparitia unei editii, in timp ce tata imi spusese sa ramin vesnic pe aceeasi linie cu el intreaga viata, refuzind CD-urile. Eu vedeam insa proliferarea discurilor pirat si a pietei lor ce se largea pe zi ce trece. Iar in fond, cea mai buna solutie de a omori o productie pirat este de a publica acelasi disc, oficial. In plus, ai un anumit control asupra calitatii lui.

E, intr-adevar, foarte discutabil, ar fi trebuit poate luat un singur concert. Pe de alta parte, eu vad discurile ca pe o fotografie personala, ce il reprezinta pe tata si care imi amintesc de omul pe care l-am cunoscut. Stiu ca muzica pe care o aud constituie doar vestigii, resturi, iar in multe din concertele live la care ma duc sint culori pe care nu le mai gasesc. Deci ma intorc la disc sa le regasesc, stiind ca exista deformari, ca exista un risc de mecanicitate, dar voi cauta aceasta diferenta, fiindca ea nu exista in alta parte. Deci un document fantastic pentru mine si pentru cei care au trait aceasta muzica. Acum, e adevarat, ma impingi sa gindesc mai departe.

V.E.: Si totusi, aceasta unicitate a fost astfel distrusa de editor. Iar pe de alta parte demersul da foarte multa apa la moara piratilor… Voi cumpara intotdeauna mai curind un disc Audior, japonez, al unui concert de la Munchen, care este de foarte buna calitate si mai ales reprezinta un document autentic, veridic, al demersului lui Sergiu Celibidache intr-o seara anume!

S.C.: Cred, in ultima instanta, ca ai dreptate. Cum am cedat asupra unora din aspectele editiei, pe care o vroiam perfecta, abordarea este criticabila. Am putea, poate, spune si ca amindoua abordarile isi au locul lor, pe de-o parte un aspect documentar indiscutabil, pe de alta o inregistrare ce a fost mai slefuita, mai putin bruta si care a constituit nu o falsificare, dar o manipulare.

V.E.: Cred, in plus, ca dincolo de opozitia sa fata de imprimarile pe disc, vroia in fapt sa pastreze in timp amintirea a ceea ce facea pe plan muzical. Mi s-a spus ca el ar fi fixat pozitia celor doua microfoane prin care s-au captat concertele pentru arhiva Filarmonicii…

S.C.: Despre asta nu stiu si ma indoiesc sa fie asa. Pentru film am folosit microfonul meu stereofonic, de o calitate foarte buna, dar din cite stiu, fiecare partida a orchestrei avea microfonul ei. I s-a spus ca inregistrarile sint pentru viitorul Filarmonicii, iar el a inchis ochii, cu conditia ca pe timpul vietii sale sa nu fie exploatate. Cind l-am intrebat ce sa fac cu aceste arhive, care exista, mi-a raspuns: “Vei ramine pe aceeasi pozitie, vei refuza publicarea lor”. Daca a acceptat sa fie inregistrat a fost pentru a nu mai avea o a nu stiu cita lupta, din cele pe care le purta zilnic cu municipalitatea si Filarmonica din Munchen.

Cred ca nu punea mare pret pe arhivele sonore ramase, in timp ce, dimpotriva, valoare avea timpul imens petrecut cu studentii; pentru el, acest adevar muzical, acest principiu muzical fenomenologic exista si va exista prin intermediul a ceea ce studentii lui vor transmite mai departe.

V.E.: In privinta studentilor, la sfirsitul vietii, in discutiile purtate cu el, Sergiu Celibidache imi spunea ca era foarte nemultumit de faptul ca printre discipolii ultimilor ani nu se afla niciunul cu perspectiva de a fi un dirijor adevarat, de mare talent. Inainte ca el sa fi abordat fenomenologia muzicala, in anii ‘70, era foarte mindru, multumit de elevii sai, Garcia Enrico Asensio, Eliahu Inbal, care cistigasera concursuri importante de dirijorat. Crezi ca a existat o relatie intre fenomenologia predata, mult mai dificil de inteles si asimilat pentru tineri, si incapacitatea lor de a se impune ulterior?

S.C.: Cred, mai curind, ca situatia tine de felul in care a evoluat lumea muzicala, de impactul comercial, de felul in care se lanseaza astazi o cariera, de importanta banilor etc. Dar, dincolo de toate, el nu se ocupa sa lanseze cariere, ci de un principiu fenomenologic. Tata a avut istoria sa cunoscuta, cu destinul lui special si nu fiecare are sansa unui asemenea parcurs. Evident ca le-ar fi dorit succesul, dar fiecare trebuia sa-l caute el insusi.

A visa, la umbra tatei, si a crede ca in Germania vei fi acceptat pentru simplul fapt de a fi fost elevul lui Celibidache este eroarea cea mai mare. Probabil ca in 1970 era ceva mai usor de a incepe o existenta de dirijor, iar astazi, dupa disparitia lui, fara bagajul marketingului si al altor notiuni asemanatoare ce nu existau pe atunci, a devenit teribil de greu sa patrunzi in aceasta lume hiper-relationala, deosebit de inchisa.

V.E.: Sa incheiem vorbind despre Fundatia “Sergiu Celibidache” si realizarile ei, pina acum, nu foarte faimoase si profunde in ce priveste documentatia vietii si a activitatii dirijorului. Sint critic, dar ce parere ai in calitate de initiator si conductor al Fundatiei? Poate ca e cazul ca in situatia in care festivalul este boicotat, sa intri pe alta poarta in Romania, prin publicatii despre Sergiu Celibidache, o serie de anuare muzicale etc.

S.C.: Trebuie sa intelegi ceva in privinta mostenirii: cind tata a plecat, aveam doar 28 de ani si dorinta de a-mi urma propria cariera, simtind necesitatea de a ma realiza altfel decit in universul tatalui, de a-mi trai propriile succese si esecuri. Atunci am facut Fundatia, am concentrat o serie de energii. Dar a-l apara pe tata inseamna aproape a-ti dedica viata exclusiv lui. Si am aici un exemplu, remarcabil, pe Marie-France Ionesco, care a ales aceasta directie. Este extraordinar, dar in ceea ce ma priveste eram animat de propriul foc, apel si necesitati.

Mea culpa ca lucrurile au intirziat sa se concretizeze. Pentru aniversarea centenarului m-am aruncat inainte, imi iau timpul si mi-l daruiesc pentru ceea ce am inceput sa vad ca o misiune a vietii. Dar nu am vrut sa ramin in umbra tatei si nici sa procedez in maniera, respectabila altfel, in care a procedat Marie-France Ionesco.

In prezent exista numeroase lucruri care sint prevazute, intre ele o biografie a carei aparitie a fost decalata, sint cercetari in curs, o alta carte despre Fenomenologia muzicii, pe cale de a aparea si, mai ales, o culegere din caietele private ale tatei. Este vorba de 30 de ani de insemnari ce vor fi publicate cu ocazia centenarului, in germana si in franceza, la Munchen, in cadrul Fundatiei, editate de Patrick Lang, si pe care le vom publica si in romaneste pentru festivalul urmator. Toate ideile, deci, notate pe hirtie incepind din anii ‘70, in mici agende. Festival sau nu, Romania sau nu, noi avansam pe calea aleasa: am publicat schimbul de scrisori cu Furtwängler, am tradus in romaneste Fenomenologia si vom continua cu culegerile de studii.

Daca lucrurile au intirziat, o cauza este si doliul personal profund resimtit fata de tata, o persoana atit de indepartata in anii virstei, dar in acelasi timp atit de apropiata, ca un frate, ca zece persoane intr-una singura, care au plecat toate in aceeasi zi de 13-14 august 1996. Realizez acum ca mi-au trebuit ani pentru a iesi din aceasta coma de tristete absolut devastatoare. Am avut nevoie de peste un deceniu pentru a ajunge sa traiesc din nou ca o fiinta normala.

Pentru centenar am decis sa incepem sa exploatam aceasta mina de aur: suita Haz de necaz va fi cintata in premiera la festival, caietele cu insemnari vor aparea in volum, o expozitie va arata fotografiile private, iar in ce ma priveste voi aparea, in sfirsit, ca fiul mindru si capabil sa ocup acest loc, pe care il am oricum. Si vreau sa fac ceva pentru Romania, vreau sa fac ceva pentru familie, sa-l repun pe tata in contextul sau romanesc.

Galerie foto