Daca estetismul gratuit e un viciu al culturilor decadente, ce poti sa afirmi despre un roman abia descins de pe ogor in urbea moderna si care citeste autori iesiti din atentie? Ceea ce se verifica in literatura nu e obligatoriu in muzica. Sa asculti Stravinsky, Bartok sau Alban Berg, pe vechi vinyl-uri pacanite, in vreme ce “lumea buna” se topeste dupa preclasici, inregistrati in HD cu instrumentisti proaspat intrati in circuitul showbiz, nu-i totuna cu zabovitul pe paginile unor Maupassant si Hawthorne, uitind de alde Houellebecq sau Rushdie. Iar daca vorbesc la rubrica de rock despre – cum sa le zic? – hituri cindva celebre e pentru ca in acest domeniu a fi la moda face parte din reteta si cine nu se pliaza gustului public risca sa fie uitat mai rapid decit un bilet folosit, la coborirea din tren…
Exista diverse forme de-a nu fi “prizat” si la moda, si cu toate astea sa faci muzica de cea mai buna calitate, cu vinzari perfect rezonabile. Astfel procedeaza Alan Wilder, ex-component Depeche Mode, care a parasit trupa in culmea gloriei, ca sa-si poata realiza visele personale, fara presiunea data de apartenenta la un anumit brand. (Desigur, si Martin Gore, si David Gahan au facut discuri solo, dar ele sint aidoma puilor scapati de sub aripa clostii, genul de moft ilustrat de-un Ronnie Wood, bunaoara, care isi intitula discul solo “Am propriul meu album”!) Ezitind sa evadeze complet din paradigma consacrata, Alan Wilder face un pas (ori mai multi) inapoi, cum sugereaza si numele ales pentru noul proiect: Recoil. Iar albumul care, exagerind un pic, mi s-a revelat nu doar ca simpla ilustrare a conceptiei sale sonore (fiindca are una, fara discutie!), ci si o repunere in valoare a traditiilor muzicale din aria geografica numita Deep South, se numeste SubHuman (2007, Mute). Wilder aduce in studiouri (unul in Austin, celalalt in Sussex) o pianista si vocalista aproximativ necunoscuta, Carla Trevaskis, al carei timbru aerat slujeste de contrapondere pentru “greul” discului: Joe Richardson, chitarist, muzicutist, vocalist. Incontestabil, vocea lui Richardson, aproape nediferentiata de-ale interpretilor rurali de blues, negri batrini uitati de Dumnezeu, impune amprenta si face discul absolut de neuitat. Abilitatile de compozitor si orchestrator ale lui Alan Wilder n-au nevoie de superlative!
Joaca unui artist blazat
Am trecut relativ superficial peste acest album cind (in urma cu citi ani?) l-am auzit prima data. S-a intimplat insa ca pasiunea pentru track-urile surround mi-a pus in player versiunea pe DVD a lui SubHuman. Si declicul s-a produs fara sa-mi dau seama, initial, ce se petrece si de ce. Dar pe masura ce ascultam, toate detaliile atent distribuite pe 5.1 canale de Paul Kendall se adunau fara ostentatie, ca fragmentele de manechine din ilustratia copertei, si intrupau “personajul” unui disc de exceptie, pe care nu-l mai pot scoate din aparat, fiindca sunetul e hipnotic, muzica desavirsita, versurile percutante. Nu-i cazul sa insist pe evidente. Bluesul clasic american, de factura sociala, rabufneste in fiecare piesa a lui SubHuman, aproape ca si bomba atomica, a carei explozie fotografiata de Alfred Gescheidt constituie coperta de interior a cutiei DVD-ului.
SubHuman pare joaca unui artist blazat. Experimentul place insa, precum lectura unei carti cindva la moda…