De la unul din articolele precedente incoace, lista romanilor de la Cannes s-a mai marit. Deci refacem si completam aceasta lista. Dupa dealuri de Cristian Mungiu e singurul lungmetraj romanesc din actuala editie, inclus in cea mai importanta sectiune, Competitia Oficiala, unde Mungiu a obtinut premiul Palme d’Or in 2007 cu 4 luni, 3 saptamini si 2 zile. Dupa dealuri e in engleza Beyond the Hills, titlu nefericit nu doar pentru ca suna plat, dar si pentru ca se confunda cu Beyond the Hill, alias Tepenin ardi, realizat de turcul Emil Alper in 2011. Dupa dealuri a avut cele doua proiectii de presa pe 18 mai, proiectia oficiala si covorul rosu fiind programate pe 19 mai. Oleg Mutu ar fi trebuit sa paseasca de doua ori pe covorul rosu (si probabil nu pe acelasi, deoarece covorul rosu se schimba zilnic la Cannes). El nu semneaza doar imaginea filmului lui Cristian Mungiu, ci si pe cea a lungmetrajului ucrainean V tumane/In the Fog, realizat de Serghei Loznitsa si inclus in Competitia Oficiala. La doi ani dupa My Joy/Schastye Moe, precedentul film al lui Loznitsa care a fost selectionat in Competitia Oficiala de la Cannes, nu doar basarabeanul Oleg Mutu isi continua colaborarea cu Loznitsa, dar si Vlad Ivanov, care are un rol secundar in In the Fog. Vlad Ivanov va fi prezent pe Croazeta intre 25 si 27 mai, dar Oleg Mutu nu va veni.
Dupa ce i-a facut asistenta de regie lui Corneliu Porumboiu la Politist, adjectiv si a fost selectionat cu 15 iulie in Berlinale Shorts, Cristi Iftime intareste contingentul moldovean de la Cannes, fiind selectionat in sectiunea competitiva Cinefondation cu Tabara din razoare, filmul cu care a spus adio UNATC-ului. Paul Negoescu (din Bucuresti) vede si el pentru prima oara Festivalul de la Cannes din interior. Scurtmetrajul sau Orizont a fost selectionat in sectiunea paralela Semaine de la Critique, unde da peste alti romani. Scurtmetrajul Family Dinner, pe care artistul suedez de origine romana Stefan Constantinescu l-a sub pavilion suedez, a fost si el selectionat in Semaine de la Critique. Iar Barbu Balasoiu (care a facut imaginea la O zi buna de plaja, cu care Bogdan Mustata a cucerit Ursul de Aur pentru scurtmetraj la Berlin, in 2008) e in prezent directorul de imagine al unei coproductii hispano-americano-mexicane, Aqui e alla, lungmetrajul de debut al lui Antonio Mendez Esparza. La Cannes este prezenta si Adina Pintilie, selectionata in Atelier de Cinefondation cu proiectul lungmetrajului de debut, Nu ma atinge-ma (in Atelier au mai fost prezenti in anii trecuti Corneliu Porumboiu, Catalin Mitulescu si Cristi Puiu). Monica Lazurean-Gorgan a fost selectionata in programul Producers on the Move, organizat de European Film Promotion. Scurtmetrajele romanesti ce mai pot fi vazute in Short Film Corner, care este o vitrina din cadrul Marketului, sint: Tatal meu e cel mai tare de Radu Potcoava, 24 galeti, 7 soareci, 18 ani de Marius Iacob, Lost Springs 2 de Andrei Dobrescu, Chefu’ de Adrian Sitaru, Hello, Kitty de Millo Simulov, Numaratoarea manuala de Daniel Sandu, Fotografii de familie de Andrei Cohn, Stremt ‘89 de Anda Puscas si Dragos Dulea, Wedding Duet de Goran Mihailov.
In afara programului de mai sus, in Short Film Corner vor mai fi aratate scurtmetrajele: Tabara din razoare de Cristi Iftime, Betoniera de Liviu Sandulescu, Asteptind zorile de Mihai Sofronea, Micile vedete la tara de Ariana Pendliuc, Detasamentul orb de Vlad Fenesan, Kiddo de Millo Simulov si Monday Morning de Eva Pervolovici. Kiddo are o pozitie mai aparte pentru ca face obiectul unui soi de “test screening”. Dupa proiectie, spectatorii sint invitati sa decida finalul filmului, alegind din propunerile autorului (deci si un test-grila). Short Film Corner s-a infiintat in 2004, iar participarea romaneasca e organizata de Asociatia Culturala Secvente, impreuna cu CNC si ICR Paris.
Marea familie a cinematografului mondial, in Selectia Oficiala
Cam asta e cu romanii. Cit despre Competitia Oficiala – sau hai sa spunem Selectia Oficiala –, ea aduna si in acest an pe multi dintre membrii marii familii (sau rudele de gradul intii) a cinematografului mondial. Apichatpong Weerasethakul nu e in Competitia Oficiala cu Mekong Hotel, dar e in Selectia Oficiala si a fost prezentat in afara competitiei. Filmul are 61 de minute si, desi se pastreaza in lumea lui Weerasethakul, populata de fantome si de pasiunea pentru trecut, e mai putin impresionant ca precedentele filme ale acestuia. Fatih Akin si-a aratat documentarul Polluting Paradise tot in Selectia Oficiala, dar, fireste, nu in competitie. El face un documentar ecologic acum, filmind timp de citiva ani intr-un sat din Trabzon, regiune din nord-estul Turciei de unde se trag bunicii sai si unde a ajuns in 2005. Atunci a descoperit ca satul respectiv se afla in pragul unui dezastru ecologic pentru ca urmeaza sa se construiasca un spatiu imens de colectare a deseurilor chiar linga sat. Cineastul turc stabilit in Germania a inceput sa filmeze fara sa stie pentru ce (spera sa poata speria autoritatile cu amenintarea unui film), dar in afara de faptul ca a surprins solidaritatea si simtul civic al oamenilor, n-a schimbat lucrurile.
In Competitia Oficiala se regasesc harnicii & eternii Michael Haneke (cu Amour), Ken Loach (The Angel’s Share), David Cronenberg (Cosmopolis), Abbas Kiarostami (Like Someone in Love), chiar si Alain Resnais – cu Vous n’avez encore rien vu (cineastul mai are un pic si face 90 de ani, dar a anuntat ca mai pregateste un film) –, dar si cineasti asteptati ca Matteo Garrone (cu Reality), Ulrich Seidl (cu Paradise: Love, la 11 ani dupa Hundstage/Dog Days), Jacques Audiard (cu De rouille et d’os/ Rust & Bone). Cristian Mungiu e inclus de catre jurnalistii straini in echipa restrinsa a celor care deja au luat la Palme d’Or. Printre cele mai asteptate filme ale festivalului se numara, fara indoiala, si On the Road de Walter Salles, prima ecranizare a romanului lui Jack Kerouac. Se spune ca scriitorul l-ar fi contactat pe Marlon Brando la scurta vreme dupa publicarea romanului (se gindea ca unul dintre cele doua roluri principale masculine sa il interpreteze el), dar Brando nu i-ar fi raspuns. Francis Ford Coppola a cumparat drepturile prin anii ‘70 si de atunci a tot cautat ba scenarist, ba actori. Pina la urma Coppola a ramas producator executiv, iar scenariul a fost scris de Jose Rivera (care a scris si Diarios de motocicleta, unul dintre precedentele succese ale lui Salles), filmul avindu-i acum in rolurile principale pe Sam Riley, Garett Hedlund si Kristen Stewart. (Daca va intrebati ce e cu Robert Pattinson, partenerul acesteia din Saga Amurg, nu va ingrijorati, acesta joaca rolul principal in Cosmopolis, ecranizarea facuta de David Cronenberg romanului lui Don DeLillo.) Tot in marea mica familie a cinema-ului mondial trebuie incluse si Io e te, filmul lui Bernardo Bertolucci care initial trebuia sa fie facut in 3D (si care e in Selectia Oficiala, in afara competitiei), precum si Dario Argento’s Dracula (care va fi prezentat in Seance de minuit, tot in Selectia Oficiala). Printre vedetele asteptate la Cannes nu se numara doar Brad Pitt, protagonist in Killing Me Softly de Andrew Dominik (inclus in Competitia Oficiala), sau Nicole Kidman & Clive Owen, parteneri in biopicul TV Hemingway & Gellhorn, ci si Kylie Minogue, interpreta in filmul lui Leos Carax, Holy Motors, sau Peter Doherty, care il intruchipeaza pe Alfred de Musset in Confessions d’un enfant du siecle (partenera ii e Charlotte Gainsbourg, iar singurul roman al lui Alfred de Musset, inspirat din relatia sa cu scriitoarea George Sand, e regizat de Sylvie Verheyde si va fi prezentat in sectiunea Un Certain Regard). Daca pentru HBO, producatorul lui Hemingway & Gellhorn, e ideal sa isi lanseze filmul la Cannes, pentru DreamWorks lansarea lui Madagascar 3: Europe’s Most Wanted pe Croazeta e un gest firesc. Din distributia lui solida formata din Ben Stiller, Chris Rock, Jada Pinkett-Smith, David Schwimmer, Frances McDormand si Sacha Baron Cohen, e de asteptat sa vina cit mai multi (ultimul are un interes cu atit mai mare cu cit trebuie sa-si promoveze Dictatorul).
Pe urma sint alti prieteni ai festivalului. Sean Penn nu are nici un film, dar vine pe Croazeta in scopuri umanitare. Giorgio Armani prezinta in 18 mai o cina de binefacere in onoarea lui Sean Penn (in calitate de presedinte al J/P Haitian Relief Organization), a lui Paul Haggis (fondatorul asociatiei de binefacere Artists for Peace and Justice) si a supermodelului Petra Nemcova (reprezentind asociatia Happy Hearts’ Fund). Este al treilea an cind Festivalul de la Cannes gazduieste un asemenea eveniment – in acest an pentru ajutarea populatiei din Haiti. Prima oara a facut-o in 1984, cind a prezentat Once Upon a Time in America de Sergio Leone, in beneficiul Institutului Pasteur, iar a doua oara in 1996, cind a gazduit o proiectie de binefacere cu Afinitatile elective de fratii Taviani, pentru reconstructia Teatrului Fenice din Venetia. Si pentru ca am amintit de filmul lui Sergio Leone, sa nu uit sa spun ca el va fi prezentat in acest an in cadrul sectiunii Cannes Classics si ca la spectacolul de gala vor fi prezenti cei mai importanti membri ai echipei – din pacate, mai putin regizorul care a murit in 1989: Robert De Niro, Elizabeth McGovern, James Woods, Jennifer Connelly, precum si Raffaella Leone, fiica lui Sergio Leone.
Jacques Audiard a dat un rateu
Inceputul festivalului a anuntat o editie sub cea de anul trecut. Nu au fost doar filmele din prima zi plina, 17 mai, dar si banuiala ca doua editii foarte bune nu pot veni una dupa cealalta. Cind am intrat prima data in Palatul Festivalului m-au intimpinat pe ecranele din hol imagini cu Jean Dujardin vorbind la conferinta de presa a lui The Artist. Am citit apoi ce a declarat un cumparator din Marche care a spus ca a vazut de dinainte toate filmele din Competitia Oficiala si ca editia de anul asta nu va fi cine stie ce. Speram sa se fi inselat cel putin in cazul lui Dupa dealuri. Eu sint necajita deocamdata ca un cineast care imi placea, Jacques Audiard, a dat un rateu. De rouille et d’os, adaptare a unor nuvele de Craig Davidson, e o melodrama care ne arata cum se salveaza doi oameni care se intilnesc – o dresoare de balene ucigase dintr-un parc acvatic si un barbat fara trecut, care lupta si pentru bani, si de placere, si care are si un copil de care nu se stie apropia. Eroina sufera un accident “de munca” si i se amputeaza picioarele, iar reintilnirea cu barbatul cu mintea simpla o va ajuta pe ea sa iasa din depresie si sa se indragosteasca, iar el, in fine, va avea nevoie de alt eveniment ca sa-si dea seama ca o iubeste. De rouille et d’os pare un film facut de un fan nepriceput al lui Audiard care ii foloseste marotele fara a da logica si adincime personajelor, doar filmind corpurile goale – sanatoase si ciunge – infruntindu-se sau acuplindu-se (si cioturile picioarelor pina la disperare, daca tot permite tehnica). Nici macar prezenta lui Marion Cotillard nu salveaza filmul. Mai interesant e Mystery de Lou Ye, care a deschis sectiunea Un Certain Regard. Lou Ye, caruia autoritatile chineze nu i-au mai dat voie sa faca film timp de cinci ani dupa Summer Palace (love story-ul dezinhibat plasat in momentul Tienanmen si prezentat la Cannes in 2006), prezinta un portret inedit al Chinei de azi, unde se pare ca sint numeroase cazurile barbatilor adulteri. Nu stiu daca cenzura nu a vazut in aceasta poveste o critica adusa mentalitatii occidentale pe care noii imbogatiti au preluat-o impreuna cu dorinta de a face bani, de a schimba masina si de a locui in case mari. Cert e ca filmul e interesant ca tablou social fara a fi prea interesant ca cinema.
Am mai vazut pina acum si Paradise Love de Ulrich Seidl, care mi-a placut mai mult decit filmul sau vazut ultima oara la Cannes, Import Export. Desi Seidl inca nu se ridica in fictiune la inaltimea lui Hundstage, de asta data isi indulceste armele si, desi continua sa nu arate mila pentru societatea in care traieste, parca se mai umanizeaza. Spui asta nu neaparat din poveste, cit din felul in care filmeaza corpul gol, supraponderal al eroinei cincuagenare plecate din Austria in Kenya pentru a face turism sexual. Cine pe cine pacaleste?, te intrebi. Eroina nu cauta sex, ea vrea pe cineva sa se uite in ochii ei si sa-i citeasca inima… Ei bine, si asta e pe bani, iar in Kenya comertul sexual e o industrie la fel de bine dezvoltata ca turismul – ba mai mult, traind de pe urma lui. Cum aceasta e doar prima parte a unei trilogii in care, rind pe rind, trei membre ale unei aceleiasi familii devin personaje principale, fanii lui Seidl n-au decit sa stea linistiti.