– Fragment –
Adesea, trageam cu urechea la ce vorbeau oamenii in tramvai:
— Tito n-a pedepsit destul. Da-mi mie puterea pret de cinci minute si transform toata tara intr-un Goli otok!
“Ce popor minunat avem”, ma gindeam eu. “Daca doresc cu totii sa domneasca ordinea in tara, atunci de ce iubesc atit versurile cintecului: Cine altminteri vorbeste, ala minte si huleste si-l vom pedepsi ciineste!”.
Intr-o zi, pe cind cintam la cor, am intrebat-o pe invatatoare:
Daca tata crede ca Tito nu e bun, inseamna ca minte si huleste?
Exact, mi-a raspuns ea, dar cum tatal tau nu crede asa ceva, totul e-n regula. Iar tu te afli aici ca sa cinti, nu ca sa pui intrebari timpite!
Toata lumea a ris de mine. Doar Snjezana Vidovic a ramas serioasa.
Dintre revolutionarii care veneau sa ne viziteze acasa, cel mai cunoscut era Hajrudin Siba Krvavac, regizor al unor filme despre lupta noastra populara de eliberare. Siba fusese pus la index pentru ca declarase despre un anume Jova ca era un om de treaba, desi acesta se afla deja la Goli otok. Cum nenea Siba era un domn, nu putea s-o dea la intors. La inceput, nu banuia ca parerea lui despre calitatile umane ale tovarasului Jova avea sa-l trimita direct la munca silnica.
— Nu au existat, in istoria recenta, lagare de munca silnica mai cumplite, declara tata.
Intr-o zi, pe plaja din Zaostrog, eu si Senka n-am stiut ce sa mai facem ca sa-l impiedicam sa se certe cu un anume Braco, zis “munteanul”. Braco asta ii ura pe rusi si i-a zvirlit tatei:
— Voi astia, care ii iubiti atit pe rusi, v-as fi strins pe toti intr-un lagar si v-as fi expediat dupa aia in Rusia! Sleahta de nemernici!
Intr-o seara, in timp ce tata discuta cu Siba in sufragerie, m-am prefacut din nou ca dorm. Canapeaua aceea devenise rapid locul privilegiat de unde, cu ochii inchisi, invatam marile lectii ale vietii si ale istoriei. Mama a plecat sa se culce. Nu-si putea ascunde bucuria ca il vedea pe tata acasa, si asta se simtea dupa voce:
— Incuie bine usa, verifica masina de gatit, si nu faceti prea mult zgomot!
Tata a destupat o sticla de riesling, atunci am stiut ca noaptea va fi lunga.
Toate astea o sa se naruie intr-o buna zi, spunea el. Peste tot in lume doctorii si avocatii traiesc in vile, la noi e pe dos: avocatii si doctorii mucezesc la bloc, in vreme ce mirlanii isi construiesc vile. Nici tarani, nici muncitori. N-o sa mai dureze mai mult.
Traiasca Belvedere! i-a spus nenea Siba tatei.
Beau si tata vorbea mai tot timpul. Nenea Siba tacea sau incerca sa schimbe subiectul de la politica spre cinema, dar fara succes. Tata nu inceta sa dea din gura, chiar si cind se ducea sa se usureze. Striga tocmai din WC, iar vocea lui, datorita ecoului din toalete, devenea mai solemna:
Ce democratie, domnule! O abureala! Nu exista nici o democratie aici, n-are cum sa existe!
Ba exista, Murat, sigur ca exista!
Acolo unde teschereaua-i goala, nu exista democratie, dragul meu Belvedere!
Il priveam pe nenea Siba cum se ridica de pe scaun si arata spre lustra, ducindu-si un deget la gura si incercind prin tot soiul de gesturi de la distanta sa-l faca pe tata sa nu-l mai injure pe tovarasul Tito. Tata s-a intors incheindu-se la prohab, in vreme ce Siba continua, prin aceeasi pantomima, sa-l avertizeze ca ar putea fi ascultat.
— Niste tilhari si niste criminali, asta sint! Iar Tito e cel mai mare dintre ei! a insistat tata.
Tata nu mi-a interzis niciodata sa-mi las parul lung. Mama, in schimb, spunea ca parul trebuie tuns din motive de igiena. Ascultam Beatles si Stones la radio Luxemburg si, bitiind din cap, imi inchipuiam ca parul mi se revarsa pe umeri. Mai tirziu, tata a facut un credit si ne-a cumparat un pick-up si niste schiuri nautice. Schiurile au ramas multa vreme intregi, insa pick-upul l-am stricat degraba. Acul, nefiind de diamant, s-a rupt in doi timpi si trei miscari. Ii ascultam mai ales pe cei de la Stones. Sonoritatea lor aspra imi placea mai mult decit cea din Michelle, “care era precum Tito”.
Intr-o buna zi, m-am saturat s-o intilnesc pe Snjezana in pragul usii, eu sa strig “Bau!”, iar ea sa faca “Ah!”. Ii auzisem pe cei mai mari povestind ca, in prunistea de linga vechiul cimitir musulman, barbatii si femeile isi pipaie fundurile si se frichinesc. Eram foarte hotarit sa ma fac mare.
Mama se pregatea sa-si viziteze parintii:
— Ma intorc imediat, sa nu iesi la joaca.
De cum a disparut Senka in josul scarilor, si apoi dupa salcim, am dat fuga pina in curtea Snjezanei si i-am propus sa vina sa facem exercitii de matematica.
— Unde-s ai tai? m-a intrebat ea, sosind la mine cu caietul in mina.
Cind a vazut ca sint singur, a vrut imediat sa se intoarca acasa. Am pus un disc cu Stones si Snjezana n-a putut rezista vocii lui Mick Jagger – caruia ii spuneam Manitu Bot Mare. M-am pus pe dansat twist, inecindu-ma cu fumul primei mele tigari. Valatucii din tutunul negru si tare ma ardeau pe git. Era o tigara Hertegovina fara filtru, dintr-un pachet al mamei.
Snjezana s-a proptit in fata mea, tintuindu-ma cu niste ochi de hipnotizator de bilci. Am ramas paralizat, in timp ce ea a inceput sa danseze cu o asemenea repeziciune, incit ochii au prins sa mi se invirta ca niste bile de flipper. Mestecam guma si m-am apucat din nou sa dansez, aplecindu-ma spre ea asa cum vazusem la verisoarele mele Aida si Sabina. A ris, a acceptat jocul si a inaintat spre mine. Cind eram pe punctul sa facem schimb de chewing-gum, m-am incumetat:
— Ti-ar placea sa ne frichinim?
S-a oprit brusc si a inchis pick-upul. Simteam ca se petrece ceva neobisnuit.
— I-am auzit pe cei mari zicind ca e foarte usor si tare placut, am incercat eu sa-i explic. Ne apropiem coapsele si ne iubim.
Snjezana mi-a scapat o palma strasnica, si-a luat caietul si a iesit trintind usa.
Timpul trecea si eu tot nu-l vazusem pe Tito. Doar in poze. Si in vis. Pina in ziua cind la noi in clasa s-a raspindit vestea: “Miine vine Tito la Sarajevo”.
Era o zi rece si cetoasa de noiembrie. Noi, elevii scolii primare Hasan Kikic, am fost dusi sa-l intimpinam pe Tito. Am fost repartizati in cartierul Marijin Dvor, in preajma unei biserici crestine construite in stil neo-roman. In tara noastra nu existau clase sociale, oamenii nu erau impartiti in saraci si bogati. La noi existau categorisiri originale – impotriva carora tata obisnuia sa tune si sa fulgere –, care capatasera putere de lege. Daca, pentru a-l primi pe tovarasul Tito, i se atribuia unei scoli un loc in centrul orasului, pe strada care, evident, ii purta numele – si exista cite una in fiecare oras –, atunci era limpede ca e vorba despre Scoala cea buna. Daca, in schimb, era repartizata la periferie – cum a fost cazul scolii mele –, atunci scoala asta nu era buna.
Cu miinile inghetate, le impingeam pe fete, le trageam de par, ne buluceam ca niste pusti ce eram. O cautam din priviri pe Snjezana, care era un fel de Tito al meu. Nu-mi mai era rusine. Ma simteam gata sa discut cu ea toate problemele care aparusera in relatia noastra. Invatatoarea, care nazuia sa devina directoarea scolii, a facut in asa fel incit noi, cei din clasa mea, sa ajungem primii in locul care ne fusese rezervat. Prin urmare, am fost cei dintii care s-au aliniat. O trageam de codite pe Amra, care si le impletise ca pe covrigii brutarului Kesic. Cind i-am zis ca arata ca o fata de brutar, mi-a raspuns:
— Tata e ziarist. Nu din ala care vinde ziare, ci care le scrie.
Chiar atunci, a trecut pe linga noi clasa I D. Snjezana Vidovic m-a vazut tragind-o de par pe Amra. M-a privit cu un mic suris piezis si, de la distanta, mi s-a parut ca a mormait ceva inainte sa se piarda in multime. As fi pariat ca mi-a spus “Te iubesc”, dar nu eram foarte sigur. Vintul sufla puternic in ziua aceea, desi poate nu era decit o parere. Mai tirziu a inceput sa ploua, apoi ploaia s-a preschimbat in lapovita, dupa care a devenit bine cunoscuta burnita tipica Sarajevo-ului.
Dintr-odata, tensiunea provocata de iminenta aparitie a lui Tito a mai sporit cu o treapta. In fata noastra s-a ivit un sir de Mercedesuri negre, zbirniind si improscindu-ne cu apa. Naucit, ma invirteam in toate directiile, in vreme ce multimea saluta cu gesturi largi si aplauda.
— Da’ Tito unde e? am intrebat-o pe invatatoare. Mi-a dat o scatoalca peste cap.
— Acolo, netotule, nu-l vezi? a soptit ea, cu ochii impaienjeniti.
Invatatoarea mea era furioasa ca i-am pus o intrebare atit de neghioaba exact in momentul in care adoratia ei atingea apogeul. M-am ridicat zadarnic pe virfurile picioarelor, incercind sa-l zaresc pe pe maresalul Iosip Broz Tito, dar masina lui tocmai disparuse in directia Bascarsija. Iata cum, pentru intiia oara, nu l-am vazut pe Tito.
La scurta vreme dupa aceea, colonelul Vidovic, care avea sprincenele ca o streasina de tabla, a primit un ordin de deplasare in Slovenia. Si prima mea iubire, Snjezana Vidovic, a ramas, asa cum se spunea in cartierul Gorica, o iubire neimplinita.
Vizita la matusa Biba si calatoria cu trenul pina la Varsovia n-au fost doar prima mea expeditie dincolo de granitele Iugoslaviei. Traseul a constituit el insusi un mare spectacol, ale carui scene, vazute prin fereastra compartimentului, se rezumau la numeroase intrari si iesiri din tuneluri. Lumina si intunericul, visul si realitatea, viata si moartea.
— Gindesti prea mult pentru virsta ta! mi-a spus mama cind i-am impartasit aceste impresii.
Pina la urma, m-am simtit atit de obosit tot privind lupta dintre intuneric si lumina, incit mama, ca sa adorm si sa ma pot odihni, m-a suit in plasa pentru bagaje, in locul valizei. Asa am ajuns la Varsovia, culcat in plasa pentru bagaje, deasupra banchetei, in timp ce mama motaia, sprijinita de valiza pe care o asezase pe genunchi.
Matusa Biba era mai mult decit o sora pentru tata. Ramasese cea mai influenta persoana din viata lui. O urmase in tabara partizanilor, iar dupa razboi continuase sa fie steaua lui calauzitoare. Facuse tot soiul de chefuri prin cafenelele din Belgrad impreuna cu primul sot al Bibei, Slavko Komarica, si nu se putuse niciodata obisnui cu ideea celui de-al doilea mariaj al ei, cu Ljubomir Rajnvajn. Din prima casatorie, matusa mea avusese o fata, Slavenka. Divortasera de comun acord dupa intoarcerea de la Berna, unde Slavko fusese consul, si ramasesera prieteni. Slavko era un barbat bine si se spunea ca putine femei izbutisera sa-i reziste. La intoarcerea din Elvetia, i-au pus in circa nu stiu ce afacere financiara.
— De fapt, asta s-a-ntimplat pentru ca a refuzat sa renege Maica Rusie. Din punct de vedere administrativ, nu puteau sa-l trimita la Goli otok, preciza tata, sustinind ca toata aceasta afacere fusese aranjata.
In doi timpi si trei miscari, Komarica a fost dat afara din Partidul Comunist. Daca n-ar fi fost croat, cu siguranta ar fi sfirsit in puscarie.
Cea mai mare bucurie a matusii Biba era nu doar sa-si primeasca rudele apropiate, ci si sa gazduiasca necunoscuti. Ca majoritatea celor proveniti din mediul nostru, adora sa-si cheltuiasca banii pentru cei din jur, aratind astfel cit e de generoasa.
— Sa primeasca oaspeti si sa-i omeneasca reprezinta pentru sora mea o hrana psihologica, ne explica tata conducindu-ne la gara, pe mama si pe mine, pentru lunga noastra calatorie in Polonia, unde noul sot al matusii mele, Ljubomir Rajnvajn, era ziarist, corespondent al agentiei oficiale de presa iugoslave Tanjug la Varsovia.
Unchiul Ljubomir, a carui familie era originara din Austria, se lauda ca avusese un bunic maestru de ceremonii la curtea regelui muntenegrean Nikola, in Cetinje.
— E o scorneala, era bucatar la curte, nu maestru de ceremonii! Doamne, ce-i place lui Ljubomir asta al meu sa infloreasca lucrurile! spunea matusa Biba ca sa justifice prezentarea mincinoasa a neamului Rajnvajn.
Ne-am instalat in apartamentul lor din Varsovia. Matusa ciripea de incintare, iar Rajnvajn avea mare grija, fie ca se uita cineva la el, fie ca nu, sa para rafinat. Parfumul apei sale de colonie mi-a ramas pe veci intiparit in memoria olfactiva. Ridea in gura mare, cu un hohot contagios. Daca rigiia la masa, omagiind astfel, precum romanii, delicioasele bucate ale sotiei sale, chiar si atunci, tot mirosul coloniei era mai puternic si mai persistent. Cu mustatile lui bine aranjate din foarfeca, cu pieptanatura impecabila, parea el insusi maestrul de ceremonii al unei curti regale.
Singurul lucru care ma incita mai tare decit persoana unchiului meu era un aparat numit “teleimprimator”. Aceasta masinarie miraculoasa era capabila sa trimita scrisori de la Varsovia la Belgrad. Din motive de securitate, unchiul nu-mi ingaduia sa fiu de fata in momentul in care isi expedia textele, nici macar sa fiu prezent atunci cind masina era in functiune.
Intr-o zi, am stat ca un catelus in fata incaperii unde lucra Rajnvajn, asteptind sa-si ispraveasca de trimis mesajele la Belgrad, fiindca imi promisese ca ma duce la un mare magazin de jucarii. Expedierea textului a durat ceva vreme, asa incit, tot scrutind dunga de lumina de sub usa biroului, am adormit chiar pe podea. Pina la urma, unchiul Ljubomir a trebuit sa mearga la un meci de tenis neprevazut cu ambasadorul Frantei la Varsovia, asa ca matusa Biba a fost cea care i-a indeplinit promisiunea si m-a dus la magazinul de jucarii.
Cind am vazut miile de papusi, trenuletele si avioanele expuse in raioanele celor patru etaje ale celui mai mare magazin de jucarii din Varsovia, era cit pe ce sa lesin.
— Dragul meu, ce vrei sa-ti cumpar? m-a intrebat matusa. Iar eu, cu gura cascata, am simtit ca ma razgindesc. In ciuda recomandarilor mamei si a bunelor mele intentii de a ramine modest, am exclamat:
— Totul, matusa! Vreau sa-mi cumperi totul!
Traducere de Daniel Nicolescu
AUTORUL
Emir Kusturica s-a nascut in 1954, la Sarajevo, unde si-a petrecut copilaria si adolescenta. In 1978, a absolvit Academia de Arte Frumoase din Praga (celebra FAMU) si a devenit in scurt timp unul dintre cei mai apreciati regizori sirbi. Este cunoscut publicului datorita filmelor sale: Ce mai stii de Dolly Bell? (1981), Tata in calatorie de afaceri (1985), Vremea tiganilor (1988), Arizona Dream (1993), Underground (1995), Pisica alba, pisica neagra (1998), Viata e un miracol (2004), Promisiunea (2007). A fost premiat cu Leul de Aur la Festivalul de Film de la Venetia si de doua ori cu Palme d’Or la Festivalul de Film de la Cannes. De asemenea, din 1999, de la lansarea albumului muzical Unza Unza Time, face turnee internationale impreuna cu trupa sa, The No Smoking Orchestra.
CARTEA
Publicat prima oara la Belgrad, in octombrie 2010, sub titlul Moartea e un zvon neverificat, volumul Unde sint eu in toata povestea asta? reprezinta debutul literar al lui Emir Kusturica. Cartea indragitului regizor deapana o poveste ce porneste din vremurile de scoala, cind Iuri Gagarin zbura prima oara in spatiu, traverseaza tragedia destramarii Iugoslaviei si a razboiului din Bosnia-Hertegovina si ajunge pina in ziua de azi, la prietenia cu celebrul star hollywoodian Johnny Depp si la expatrierea in Franta. Cele mai fascinante sint divagatiile, care cuprind, de data aceasta in scris, intr-un stil deosebit de plastic si antrenant, minunatele imagini cu care sintem deja familiarizati din filmele sale: povestile nebunesti din Balcani, personajele sentimentale, uneori grotesti, insa debordind de viata.
Galerie foto
