Cronică de carte  -  Costi Rogozanu  -  

Insa chestiunea cu presa e si mai delicata: exista o puternica ramura care promoveaza cu nostalgie scrisul creativ, reportajul, materialul lung, scris ingrijit, care face ceva mai mult decit sa scrijeleasca suprafete. Un bun prilej de meditatie despre ce-ar mai fi de asteptat de la un ziarist este cartea unui american care de citiva ani face mode, furori: Malcolm Gladwell. La noi i-au fost traduse (S)clipirea (la Editura Amaltea, in 2005) si, foarte proaspat, Ce a vazut ciinele, o culegere de articole scrise pentru celebra “New Yorker”.

Primul mare secret e chiar locul publicarii. Revista “New Yorker” e cunoscuta pentru stilul exigent-elitist de jurnalism pe care il promoveaza. Apoi, secretul sta in editori (o meserie foarte bine platita, foarte importanta pe care nimeni din industria presei de azi, mai ales online, nu mai are chef s-o inteleaga). Britanicul Julian Barnes, corespondent pentru “New Yorker” multi ani, povestea la un moment dat cum procedeaza un editor al acestei reviste: dupa ce predai textul urmeaza indelungi verificari, extrem de minutioase. La un moment dat, editorul sau a sunat inclusiv la cabinetul premierului britanic sa afle daca intr-adevar exista pe hol un tablou de care Barnes pomenise absolut in treacat intr-un material. Barnes e un scriitor mare care face jurnalism de prima mina. Gladwell e un ziarist pur singe si un povestitor compulsiv care trebuie tinut in friu. Povestile lui incep mereu de la intrebari simple care stau undeva pe buzele tuturor. Iar calitatea presei se masoara si asa: isi permite sa puna intrebari secundare din care sa se nasca povesti sau e doar obsedata de imediat? De ce sint atit de multe sortimente de mustar si atit de putine sortimente de ketchup? O intrebare fundamentala pentru consumatorul american pe care nimeni n-a avut chef sa si-o puna in afara de Gladwell. Iar atunci cind incepi sa cauti raspunsul ajungi in urma cu mai bine de un secol, pe cind se dadeau lupte grele intre unii care conservau rosiile cu ajutorul benzoatului si altii care coceau rosiile si le pastrau in otet. Ultimii, printre care si un producator din Pittsburg, Henry J. Heinz (da, numele ala din supermarket de pe toate mustarurile, ketchup-urile si maionezele e al lui), au cistigat lupta. De aici povestea merge catre o categorie de lucratori extrem de aparte: degustatorii de ketchup care cauta dupa diversi indici sa defineasca perfectiunea produsului. Mai afli si despre al cincilea gust fundamental, umami (gustul de proteina), mai afli si cum se chinuie un nou producator de ketchup in zadar sa-si promoveze produsul. Intrebarea initiala nu are raspuns, dar Gladwell stie sa se bucure de documentare, de cercetare pe teren si de discutii cu oameni aparte. Ii plac geniile de raftul doi, tipii care au inventat lucruri aparent neimportante ce ne stau tot timpul sub ochi.

Un alt material vorbeste despre Cesar Millan, un star TV si expert in dresaj si psihologie canina. Iubitorii National Geographic il stiu cu siguranta cum calmeaza ciini extrem de obraznici sau agresivi in numai citeva minute, maximum ore. Gladwell pare sa faca o relatare simpla a parcursului personajului cind, brusc, intervine in scena fosta sotie a dresorului care avanseaza o teorie dura: Millan e foarte rece si neinteresat de oameni, inclusiv de cei apropiati, si da apoi citeva exemple din istoria relatiei lor in care acesta se dovedise complet nesimtit. O miscare tabloidala ai zice, dar Gladwell nu sapa mai adinc, doar planteaza indoiala si fuge mai departe.

In categoria “star”

Gladwell a ajuns la categoria “star” dupa The Tipping Point, un eseu despre cum se naste un curent, despre cum se raspindeste o informatie, despre contextul in care o idee poate deveni IDEEA si despre oamenii aceia speciali care au darul incredibil de a raspindi viziuni, zvonuri, de a influenta sute, mii de oameni din jurul lor. Cartea avea ceva si de bestseller, cu hinturi pentru cei obsedati de cariera sau de afaceri, avea si ceva jurnalism de calitate. Dar ea insasi beneficia de un context aparte: se lansa in 2000, cu citiva ani inainte sa apara adevarata obsesie a acestor ultimi ani, Facebook. Se simtea in aer obsesia viitoare pentru reteaua sociala, pentru forta unora de a interactiona si de a promova idei, pentru febra WOM (word of mouth) care vinde cel mai bine produsele etc. Iata un dar aparte, nu doar sa scrii despre ceva, dar sa si pui in practica acel ceva. Intre timp Facebook se listeaza la bursa, iar zvonurile despre explozia unei noi bule “dotcom” se intetesc. De fapt, Gladwell definea o specie aparte de ziarist: povestitorul contagios, tipul care iti face o poveste din orice, o mai si infloreste putin (uneori cam mult), o scrie haios sau dramatic cu adevarat, care sesizeaza lucruri atit de importante incit devin in citeva luni loc comun. Avem si noi astfel de ziaristi care n-au noroc din pacate de reviste puternice cu buget serios. Imi vine in minte Viorel Ilisoi in presa romaneasca – nu e din categoria Gladwell, foarte ordonat si atent si cu limbaj ultra-cool la indemina, dar e din categoria povestitor total. Materialul care m-a asigurat ca Ilisoi e mare a fost povestea sa ca angajat zilier la o livada. Va recomand s-o cautati online, a fost publicata in “Jurnalul National”. Fiecare astfel de povestitor stie sa apese pe acceleratia populara/ populista, sa cistige publicul cu ceva. Gladwell e obsedat de cifre si de oameni energici, e o cale sigura catre inima cititorului american. Nu cunosc SUA, dar stiu bine baschetul american si le citesc presa economica – cifrele sint esentiale, un fan al unei echipe de baschet ar putea sa va descrie in pagini de statistica jucatorul preferat de baschet. Poezia sportului nu are ce cauta, e o chestiune de numere si de numaratoare.

Nu mai avem chef de povesti frumoase sau bine spuse

Gladwell vinde carti in avans cu milioane de dolari, e sustinut de o industrie puternica si de cititori care vor povesti despre viata imediat inconjuratoare. Ar fi de facut in Romania astfel de povesti? Milioane. Numai ca gustul public e un ciudat amestec de narcisism cu indiferenta fata de imediat. Daca m-as apuca sa scriu despre muncitorii din fata blocului meu care lucreaza cu metode de acum 50 de ani – scripeti, catarat periculos pe schele care se clatina periculos pe un vint puternic –, daca as mai face si o incursiune in detaliile licitatiei, in legea protectiei muncii, in forma in care au fost angajati, as lua probabil citeva like-uri pe Facebook, dar nimeni n-ar plati articolul. Si tare-mi e ca e valabil si pentru buna parte din presa vestica. Subiectul popular trebuie sa fie acum ori ceva exotic de-a dreptul, ori sa faca parte din acele paradigme care stirnesc din ce in ce mai mult interes aproape patologic: cum e facuta mincarea, cum faci sa ai o afacere de succes, cum reusesti sa scapi de datorii, cum reusesc altii sa supravietuiasca sau s-o duca bine cu joburi la care nu te-ai fi gindit vreodata ca exista. Drama e ca nici aici, in nisa asta comerciala light in care se misca Gladwell, nu e loc de dezvoltare. Deci, daca ar fi sa-i dau dreptate undeva prietenului meu din Franta suparat pe ziaristii romani, e exact in acest punct: nu mai avem chef nici de povesti frumoase sau bine spuse, le cautam si pe astea numai la fast-food-ul jurnalistic al motoarelor de agregare a stirilor.

Povestile bune pe care le-am citit in ultima vreme sint mai toate facute in regim “independent”, adica de oameni pasionati de scris care nu cistiga prea mult, nu reusesc sa traiasca din asta. La revoltele din ianuarie 2012, din Piata Universitatii, cele mai bune texte despre cine se afla acolo, ce povesti aveau unele grupuri protestatare, au aparut pe bloguri independente. Banii i-au facut televiziunile care au dat in bucla bastoanele jandarmilor in capul revoltatilor. Povestile le-au dat altii. Gladwell e bun macar ca posibila reteta de impacare a spiritului comercial cu cel jurnalistic de moda veche.

Malcolm Gladwell, Ce a vazut ciinele si alte aventuri, traducere de Alina Popescu, Editura Publica, 2012

Galerie foto