Dar el mai are ceva in plus: scrie proza buna. Alexandru Condrache are 23 de ani si o sa debuteze peste citeva zile in “Orizont”. S-a nascut la Tecuci, dar se simte banatean pentru ca locuieste de oarece vreme la Jimbolia, a absolvit filosofia si se indreapta glont spre un doctorat in literatura. Asa ca mi-am mai ogoit deznadejdile didactice si, pentru a nu stiu cita oara, mi-am zis ca n-o sa depun armele ca profesor.
Daca ar fi sa trec de cealalta parte a baricadei, chiar aseara am fost din nou elev, fiindca am serbat intilnirea de nu spun citi ani de la terminarea liceului. Rindurile s-au mai rarit, din simplul motiv ca unii colegi s-au dus de tot, altii sint bolnavi, altii, foarte necajiti. N-a mai fost nici veselia de odinioara, dar catalogul tot l-a strigat draga noastra profesoara de romana si a spus fiecare din noi ce a crezut de cuviinta, cu un fel de risu-plinsu in texte si-n priviri. Cind mi-a venit rindul, am scos cartea Prozac. 101 retete pentru bucurie si le-am citit un pic din ce scriam despre intilnirea noastra de acum cinci ani. Si, exact ca atunci, am zis, coplesita de emotie, ca, alaturi de ei toti, ma simt mereu ca intr-o arca buna, care o sa ne poarte in siguranta pina la ultimul mal.
Ceva asemanator am simtit si simbata spre seara cind, printre copaci inmiresmati si tufe pline de flori, am luat-o pe jos, spre strada unde am copilarit, tinindu-l pe Kenzel de coarne. Kenzel asta e bicicleta slovaca primita cadou acum doi ani, care imi aduce instant bucuria cind face clinc-clinc si pornim in galop. Doar ca acum e cam intepenit si cu ambele roti dezumflate. Fiindca stiam de la un prieten ca linga fostul birt Calu balan e un atelier unde un mosulica ager si neobosit repara orice velo, am zis sa-mi incerc norocul. Surpriza: la reparatii era ditai coada. Asa ca, fara sa-si ridice privirea de pe o roata, mosuleanul mi-a zis scurt sa vin luni. Am inceput sa ma milogesc si sa-i umblu la cutia de viteze: cum ca am venit tocmai de la capatul orasului, intr-atit de mare ii e faima, cum ca prin atelierul lui ma jucam cind eram copil, fiind din vecini s.c.l. S-a oprit din lucru, m-a scrutat si a zis ca vrea sa ma verifice daca stiu cine unde a stat. Si m-a luat casa de casa, numar dupa numar. Cind a ajuns la str. Ion Vasi 5, s-a ridicat de pe scaunel, s-a apropiat, m-a privit lung si a dat verdictul: “mai, tu esti Andi de la 13, din clasa lu doamna Arhire”. Dupa ce l-am privit si eu lung, l-am recunoscut pe micul Popa din clasa paralela. Logic, toate reparatiile s-au oprit pentru zece minute, iar biciclistii de la coada s-au induiosat si n-au ciriit nimic. Apoi, intr-o clipa Kenzel a fost ca nou si m-am intors acasa calare, in zbor, in triumf, in extaz, ca amazoana Hipolita, despre care tocmai scriu.
Mai vreti un exemplu? Tot un fel de elev-ucenic am fost si pe linga domnul Petrica, pret de citeva dimineti, cit a durat bibilitul in curte cu trandafirii, bujorii, tufele, copacii, iarba, iedera. Nu pot sa descriu ce mirosuri, culori, verdeata ma impresoara. Si nici ce simt cind stau pe terasa si dau drumul la Duetul florilor din Lakme, pe care-l cinta cu vocile lor ingeresti Anna Netrebko si Elina Garanca. E mult? E putin?