Obisnuia sa-mi spuna, in ultimul an de viata, sa nu confund, sa nu suprapun in judecati, geniul si talentul muzical cu valorile aleatorii ale unei fiinte umane. Inteligenta si intuitia muzicala ale unui interpret de marca nu presupun neaparat si o inteligenta, o generozitate umana, un comportament fara cusur, atasate persoanei in cauza. El insusi fusese ranit aproape mortal, si nu a uitat-o intreaga viata, de atitudinea brutala a lui Karajan, pe care il detesta din punct de vedere uman, si de alegerea facuta de membrii Filarmonicii din Berlin de a-i acorda acestuia, si nu lui, mostenirea “instrumentului” lui Wilhelm Furtwängler.
Nu pot decit sa presupun ca in anii in care impartise cu Furtwängler conducerea Berlinului traise el insusi o experienta unica in modelarea sunetului, pe care avea sa incerce mai tirziu sa o reproduca, in multiplele si adesea durele serii de repetitii la care supunea orchestrele ce l-au invitat la pupitrul lor.
Intr-o discutie recenta, Ruth Guttman Ben-Zwi, muzicolog israelian, originara din Iasi si cu a carei familie Sergiu Celibidache fusese in termenii cei mai prietenesti in prima lui tinerete ieseana, imi evoca repetitiile la care a asistat la Tel Aviv dupa venirea ei in Israel.
Sergiu Celibidache se bucura de un mare prestigiu acolo, unde incepuse sa fie invitat din anii ‘50, in perioada de glorie a Filarmonicii israeliene. “Sunetul, sonoritatea orchestrei semanau foarte mult cu cele ale Filarmonicii din Viena; era o orchestra extraordinara, superba… Ca multe alte grupuri artistice a avut insa perioade de urcusuri si coborisuri si la un moment dat suferea de «slumparaia» lui Mehta. Schlampig!, schlampig! – asta era cuvintul lui Celibidache la repetitii… Iar la repetitii era afurisit, foarte afurisit. In afara de faptul ca era foarte exigent, ceea ce era normal sa fie, orchestra il adora. Trebuie spus ca sa fie foarte clar!”
“Arata foarte bine, era inalt si subtire; se urca la pupitru, isi ia taburetul inalt si incepe sa repete. Ceea ce mi-a ramas de la primele repetitii vazute cu Celibidache a fost Daphnis si Chloe [a lui Ravel]. Nu ca le-a scos sufletul, dar nu le-a ramas nici o urma de asa ceva! Piano nu era destul de piano, fortele nu era destul de forte si nenorocitul de flautist a scos… o bucata de matase verde. [Sergiu] a facut niste istericale neinchipuite pentru acea bucata de matase cu care acela si-a sters instrumentul… Eu am fost la multe repetitii ale lui Silvestri. Silvestri era groaznic la repetitii, era foarte jignitor, intre altele. Ii trata pe instrumentisti de «ciubota», «idiot», «magar», tot ce vrei, o gradina zoologica completa s.a.m.d. [Sergiu] nu arunca vorbe din astea, dar vorbea pe un ton foarte taios. Putea sa repete trei masuri care sa iasa foarte bine, dar care lui sa i se para ca nu sint exact ce urmarea el. Cerea, cerea foarte tare… Schimba arcuse, o caracteristica a lui foarte importanta. A schimbat arcuse, le schimba directia: «mergi in jos pina la jumatate, dupa care mergi in sus…». Tot felul de amanunte de acestea, inainte de a intra in inima muzicii. Inainte de a cere expresivitate, cerea anumite detalii tehnice ca sa ajunga apoi la exigentele lui artistice… Era si foarte atent ca acompaniator si exemplul cel mai bun in epoca il constituie concertele cu Ida [Haendel].”
O marturie, una din multele ce pot fi evocate si care explica, poate, perceptia si sentimentul unui tinar ce il vedea pentru prima data, asa cum imi povestea zilele trecute dirijorul Mark Mast, dupa expresia caruia: “Auzind primele masuri ale Simfoniei a 2-a de Brahms pe care o repeta cu Orchestra Academiei de la Schleswig-Holstein, ne-am simtit ca si cum aerul ar fi luat foc!”.