Cum zice Buhagiar, acolo totul se poate face, devine realitate, se stie din timp ce se va monta peste doua, trei, chiar patru stagiuni, se lucreaza, adica, normal, ca sa nu zicem nemteste. Afrim a ales, of course, un text contemporan, al canadianului Morris Panych, despre, of course, raporturile emotionale complicate dintr-o familie cu un copil, dintr-o societate in vrie, of course, in care toata lumea cauta dragostea, dar nimeni nu o gaseste. E un text dulce-amarui, iar savoarea vine in principal din partitura lui Iris, personaj aflat la granita dintre copilarie si adolescenta, dar mai matura ca suflet si minte decit adultii printre care traieste. Piesa si spectacolul incep cu replica ei: “Acestea sint ultimele zile ale copilariei mele”, iar urmatoarele doua ore si un pic reprezinta traseul de maturizare a acestei pustoaice extraordinare. “Incerc sa invat tot ce pot despre ce inseamna sa fii adult, inainte sa devin adult”, zice sententios, scop pentru care ii urmareste cu atentie pe oamenii mari, ia notite, citeste enciclopedii, merge la scoala catolica, gindeste si elaboreaza concluzii de genul maturitatea este “momentul in care nu mai esti fericit si incepi sa-ti amintesti cind erai!”. E aproape o constanta a productiilor lui Afrim prezentarea lumii prin ochii si judecata plina de candoare a copiilor. Pentru ca sinceritatea concluziilor lor e dezarmanta, dezvaluind adevaruri mascate prin conventii sociale.
Textul lui Panich amesteca realismul si absurdul intr-o maniera ludica, apropriindu-l de limbajul ionescian din Cintareata cheala, eliberind un umor soft; e populat de indivizi care vorbesc mult, dar nu se asculta, nu comunica, fiecare evolueaza paralel cu ceilalti. Textul curge, nu e segmentat de acte, scene si tablouri, combinind exprimarea dialogata cu cea narativa, expozitiva, maestrul de ceremonii dramaturgice fiind Iris. Secventa de familie se petrece in anii ‘60, cind Iris isi pierde prietenul, pestisorul auriu Amahl, “ingropat” la canal. E momentul cind apare “de nicaieri” Mr Lawrence, pe care ea il asociaza involuntar cu companionul disparut si de care se ataseaza. Owen si Silvia, tatal si mama, convietuiesc formal, dar nu mai empatizeaza demult, Silvia avind mereu la indemina geamantanele. Iris incearca sa desluseasca situatia propriei familii, straduindu-se sa priceapa lumea celor mari prin cuvinte si termeni neobisnuiti pentru virsta ei: existentialism, destin, pueril, tragic, disperare. Apar si elemente de istorie mare, dar sint doar un fundal, pentru istoria de nisa a unei familii cu probleme. Scenografia lui Dragos Buhagiar unifica plastic cele doua dimensiuni structurale ale piesei: realismul, prin reconstituirea in detaliu a interiorului unei case din anii ‘60, si metafora acvaticului, prin reprezentarea, in plan secund, a oceanului, de parca locuinta este, de fapt, bolul pestisorului auriu evocat.
Prestatia exemplara a unei echipe mici
Am remarcat in ocazii diverse prestatia exemplara a micii echipe de la TGST. Actori tineri, mentinuti in forma artistica prin lucru cu regizori valorosi, romani si straini, prin participari la workshop-uri profesionale, deschisi la formule moderne, foarte diverse ca expresie artistica. Toti sint foarte buni (Alex Halka, facind compozitie in Owen; Rares Hontu, reusind in travestiul Miss Rose caricatura verosimila a femeii care e mereu folosita, apoi parasita; Olga Torok, in sofisticata Mama; Horia Savescu, in enigmaticul Mr. Lawrence; Iosif Csorba si Raul Bastean, in Marinari), dar glazura e a Silviei Torok, care realizeaza o performanta interpretativa. Cooptata in trupa de anul trecut, dupa absolventa la Cluj, actrita demonstreaza calitati deosebite, portretizind impecabil o fetita de 11 ani. Adaptarea vocii, studierea posturii, a atitudinilor infantile specifice, insusirea si sustinerea lor cu firesc in fata publicului, conservind portretul interpretativ pe parcursul intregului spectacol sint remarcabile. Realmente ai senzatia ca in fata ta se afla un copil, si nu o actrita compunind un rol de cu totul alta etate.
Tematica, figurile umane plasate la limita, elementele de cabaret, tusa tragi-comica, finalurile multiple, amagitoare sint trasaturi atasate stilisticii regizorale a lui Radu Afrim, pe care le regasesti in spectacolul timisorean. E o montare cu o regie surprinzator de cuminte pentru Afrim, montare erodata estetic de faptul ca dureaza prea mult, diluindu-si efectul asupra audientei.