Doamna de Fier, altfel un film fara prea multa imaginatie, reuseste performanta de a fi encomiastic mai mult cu interpreta eroinei decit cu eroina in sine. Meryl Streep o pune in umbra pe Margaret Thatcher in parte si pentru ca schematismul constructiei povestii iti permite de multe ori sa vezi ca ea interpreteaza un rol si sa arunci un ochi in laboratorul acestei fabuloase actrite. La fel ca marii interpreti de jazz sau ca marii muzicieni in general, actrita in virsta de 63 de ani da impresia ca nu depune nici un efort. Totul pare sa-i vina firesc, si poate ca asa si este deoarece actoria i-a intrat deja in reflex. Fireste, sint momente cind – daca regizorul cu care lucreaza e intimidat de ea ori nu stie exact ce sa-i ceara – ea tinde (tot din reflex) sa se intoarca in zone cunoscute. Pentru ca Phyllida Lloyd pare mai mult un regizor fascinat de ea decit unul care vrea sa isi impuna punctul de vedere, diapazonul ei variaza aici de la momente cind e vag cabotina la altele cind e aproape geniala si, chiar daca accentul ti-o aduce in minte nu doar pe adevarata Doamna de Fier, dar si pe Julia Child (sau pometii pe Faye Dunaway), nu poti nega o evidenta: Meryl Streep e azi una dintre cele mai bune actrite in viata – daca nu cea mai buna. (Oricit nu ar agrea-o Stephen Frears; el a spus malitios intr-un interviu colectiv la care am luat parte anul trecut ca Streep era potrivita s-o joace pe Thatcher pentru ca ii sta bine in roluri de femei in virsta. Brrr! Cita delicatete!…)
Un truc util, dar ce folos
Phyllida Lloyd, care a mai lucrat cu Meryl Streep la comedia Mamma mia!, a folosit scenariul lui Abi Morgan, cea care anterior scrisese Shame. Aici insa poate alta fiind miza si altul genul filmului, povestea nu mai are implicatii la fel de adinci cum avea in Shame. Morgan si Lloyd dau impresia ca au fost un pic excedate de bogatia biografiei lui Margaret Thatcher si ca au avut dificultati in a sorta evenimentele vietii acesteia, preferind sa le insire la un moment dat ca margelele pe ata. Nemaivorbind ca nu iti e foarte clar punctul lor de vedere asupra diferitelor evenimente din film. Dar maioneza care leaga aceste evenimente e un truc istet: ajunsa la sfirsitul carierei si luptindu-se cu batrinetea, Margaret Thatcher cultiva in preajma ei amintirea sotului, Denis Thatcher (Jim Broadbent), mort in 2003. Materializarile fantomatice ale defunctului sot leaga intre ele momentele razlete ale vietii eroinei, sugerindu-ne si cantonarea in trecut sau regretul de a-si fi sacrificat viata personala pe altarul politicii. Dar, curind, aceste aparitii intra si ele intr-o schema, si repetarea aceleiasi scheme ajunge sa plictiseasca.
La Festivalul de film de la Berlin, unde Meryl Streep a primit in acest an Ursul de Aur pentru intreaga cariera, cineva a intrebat-o daca ea si regizoarea nu au avut la inceput indoieli despre cit de potrivit e un astfel de film atita timp cit eroina lui inca traieste. Meryl Streep a raspuns ca da, au avut unele indoieli, dar ca pina la urma au cazut de acord ca “singura abordare radicala era sa ne-o imaginam pe Margaret Thatcher ca pe un om. Chiar daca aceasta era propria noastra versiune, am vrut sa vedem ce conteaza cu adevarat la sfirsitul unei vieti”. “Felul cum ne-am apropiat de viata ei e nimic fata de ce a trait ea cu adevarat in cariera – fata de veninul, ura si setea de singe cu care s-a confruntat”, a mai spus Meryl Streep la acea conferinta de presa dedicata ei si echipei filmului dupa proiectia cu Doamna de Fier. Daca pentru Margaret Thatcher acest film nu e o biografie memorabila (prea vine in trena succeselor britanice despre membrii monarhiei sau alte figuri politice), pentru Meryl Streep a incununat o cariera care mai promite sa continue vreo doua decenii. El i-a adus al treilea Oscar din cariera, Glob de Aur si un Premiu BAFTA, plus Ursul de Aur de la Berlin. (Mda, chestie de bafta!, isi spune probabil Stephen Frears in barba.)
Doamna de Fier/The Iron Lady, de Phyllida Llyod. Cu: Meryl Streep, Jim Broadbent, Anthony Head, Richard E. Grant, Olivia Colman