In personalitatea dvs. se intilnesc doua modele culturale: cel englez (prin tara in care v-ati nascut) si cel italian (prin parintii dvs.). Cum le simtiti influenta?
As spune ca sint trei, de fapt. Cind aveam 13 ani, parintii mei au emigrat in America. E foarte importanta aceasta influenta, vazuta prin cultura imigrantului, a celui care muncea din greu. E ceva caracteristic italienilor, dar si italo-americanilor, ceva ce parintii mei ilustrau foarte bine – cultul muncii, mai important decit orice altceva, dorinta de a ajunge la un anumit nivel de viata. Din 2002, de cind m-am intors la Londra ca director muzical al Royal Opera House Covent Garden, radacinile mele engleze s-au revitalizat. E oarecum greu de explicat ce ma face englez…
Poate disciplina…
Disciplina, profesionalismul…
Punctualitatea…
Da, reusesc pina la un anumit punct! In orice caz, dintotdeauna am acordat multa importanta limbii. Am studiat franceza, vorbesc italiana si engleza, am lucrat mult in Germania… Dirijez opera, unde limba primeaza. Diferitele culturi imi imbogatesc viata intr-un mod incredibil. Cind se vorbeste in italiana, ma adaptez, pe cind, daca mi se vorbeste in germana, personalitatea mea se va schimba intrucitva. Limba ne conduce spre aceste modulatii. Asta ma face, cumva, cameleonic, ceea ce mi se pare fascinant.
Opera sau simfonic? Care a fost prima mare dragoste?
Putini oameni stiu ca eu am inceput cu muzica simfonica, pe cind eram foarte tinar, dar identitatea mea muzicala s-a dezvoltat in opera. Iubesc atit de mult teatrul, situatiile impuse de dramaturgie, legaturile dintre personaje… Sint innebunit de toate acestea, de cuvint, de lucrul cu un regizor. Am avut sansa de a colabora in aceasta perioada cu aproape toti regizorii mari si s-au produs schimburi de experienta remarcabile, in care eu vorbeam despre regie, iar ei despre muzica. Cind se intimpla asa ceva, e o stare de gratie, unul dintre cele mai importante aspecte ale profesiei mele.
Cu ce regizori va place sa lucrati mai mult?
Sint multi si sint diferiti: Richard Jones, Christof Loy, Keith Warner, David McVicar… In curind voi lucra pentru prima data cu Peter Stein. Ii amintesc si pe Karoline Gruber si Luc Bondy.
Cum va transforma pe dvs. momentul in care acompaniati un cintaret fata de cel cind acompaniati un instrumentist?
Cind acompaniez un cintaret, accentul cade mereu pe cuvint. Totusi, eu, nascut, practic, intr-o atmosfera de canto – tatal meu a fost profesor de canto –, cunosc psihologia cintaretului, aspectele tehnice care tin de sustinere, de respiratie, de diafragma si contributia acestora la impresia generala pe care o lasa muzica. E si o chestiune de timing, de tempi vocali diferiti de cei impusi de partitura. Acestea sint lucruri care se invata numai lucrind mult cu solistii vocali, nu e ceva ce vine din natura. Trebuie sa iubesti canto-ul.
Si trebuie sa iubesti vocea umana pentru a putea s-o auzi, apoi, si in sunetul unui instrument!
Da, asa este! De fapt, toti marii solisti vor sa fie, cumva, mari cintareti, fiecare cu vocea lui! Pentru pian este si mai dificil, deoarece vorbim de un instrument de percutie prin excelenta, care trebuie sa devina un instrument liric. Eu insa sint si pianist, asa ca am o legatura destul de apropiata cu instrumentul. Urechile mele functioneaza bine si pentru pian. Eu sint foarte eclectic in gusturi. Face parte din datoria mea sa nu fiu rigid, sa nu operez cu valori absolute. Trebuie sa inteleg de unde vine un muzician, de unde vine altul… Apoi, ne putem gasi strazi pe care sa mergem impreuna. E fantastic! A fi umani atunci cind facem muzica e ceva foarte frumos.
V-ati facut cunoscut in lumea operei ca un mare specialist in repertoriul verdian si puccinian. In zona simfonica, ce compozitori doriti sa aprofundati?
In ultimii doi ani, m-am apropiat mult de Mahler, pentru ca toti am comemorat 100 de ani de la moartea sa. Am facut Simfonia I de mai multe ori, a VI-a, care va iesi pe disc, a II-a, a IV-a in versiune camerala, a IX-a, Cintecul Pamintului… Am inaugurat stagiunea la Accademia di Santa Cecilia cu Simfonia a VIII-a.
A celor 1.000!
Da! As vrea sa ma apropii mai mult de Bruckner, sa il refac pe Brahms. Ma apropii mult si de Schumann. Acestia sint clasicii. Apoi, e toata creatia contemporana care ne este incredintata. Facem in fiecare an creatii mondiale ale compozitorilor italieni. Sa nu uit ca Liszt a fost foarte important anul acesta! Ma pregatesc acum sa dirijez Simfonia Faust, care este, pentru mine, o capodopera deplina, ce l-a influentat enorm pe Wagner. Pentru un muzician, Liszt este fascinant.
Asa cum ati spus deja, de citiva ani sinteti Director Muzical la Royal Opera House Covent Garden din Londra. Ce v-ati propus atunci cind ati acceptat aceasta investitura?
Veneam de la Theitre de la Monnaie, din Bruxelles, unde am stat 10 ani. Era momentul sa fac o schimbare. Nu puteam sa refuz Londra. Ironic este faptul ca mai dirijasem o singura data la Covent Garden, cind a fost un dezastru! Cred ca in 1990…
De ce?
L-am inlocuit in ultimul moment pe un dirijor care a murit, iar spectacolul a mers prost din mai multe motive… Ironic ca dupa 10 ani sa devin Director Muzical, nu? E o ironie frumoasa… E un teatru foarte important, cladirea a fost complet renovata. E un teatru unde se lucreaza cu seninatate, cu profesionalism, sint mari cintareti si mari regizori… Cu toate acestea, a trebuit sa imi creez un mediu propriu acolo. Toti cei din teatru se simt ca intr-o mare familie, iar legatura dintre partea muzicala si cea dramatica este strinsa. In nici un caz cintaretii sint sefi, iar eu ii acompaniez. Lucram cot la cot si asta mi-am dorit de la bun inceput: sa servim cu totii acelasi scop inalt. Toti cei din teatru ma cunosc, stiu de unde vin si in ce directie as vrea sa mergem. Ma simt foarte bine acolo.
Din punct de vedere muzical, ati vrut sa repropuneti compozitori noi sau autori mai putin interpretati?
Sa va explic. La Covent Garden lipsea de multa vreme o productie de Madama Butterfly, de Nunta lui Figaro, Carmen, Bal mascat, Forta destinului… Sint titluri care nu se mai cintau de ani de zile! In plus, am introdus Lady Macbeth din Mzensk, Lulu in trei acte, dupa foarte multi ani de absenta, Tripticul – pe care il facem chiar acum, miine am spectacol la Londra. Dupa 50 de ani, revine pe afis. La fel si Troienii, care se intoarce dupa 40 de ani pe afis. Robert le Diable vom face pentru prima data, dar si citeva opere ruse, printre care Cherevitchky, Logodnica tarului…
E un repertoriu aproape enciclopedic…
Da, ceea ce ma bucura.
Fiind asa de legat de Covent Garden, nu va impiedica sa experimentati si alte teatre, alte ansambluri?
Ba da. Ce privilegiu! Sint foarte fericit asa, pentru ca ma pot concentra. Opera necesita foarte mult timp. N-as putea sa fac opere la Londra, opere altundeva si Santa Cecilia pe deasupra. Imposibil! Cu toate acestea, in 2013 voi dirija Don Carlos la Festivalul de la Salzburg. E o incercare de experiment. Sa vedem cum va merge…
Pe umerii dvs. sta toata responsabilitatea muzicala a unui spectacol. Ati simtit-o vreodata ca pe o povara?
Acest du-te vino permanent intre Londra si Roma devine, citeodata, foarte obositor. In mod inevitabil, apare mult repertoriu nou de studiat. In perioada aceasta fac multe simfonii pentru prima data, dar fac si Troienii in premiera, o opera de peste 5 ore… Trebuie sa reinvat Maestrii cintareti din Nurnberg. Vorbesc despre frumusetea studiului, dar si despre stresul de a integra si de a-mi apropria toate aceste titluri. Numai asa le pot transmite convingator si eficient orchestrei si, apoi, publicului.
V-ati simtit vreodata vinovat? Daca orchestra nu cinta bine, e vina dirijorului. Daca nici cintaretii nu sint in forma, se poate da vina tot pe dirijor!
E vina tuturor. Daca intelegem lucrurile fundamentale, cine sintem ca identitate, daca avem sigurante in ceea ce ne priveste si in ceea ce ii priveste pe cei cu care lucram, e greu sa scazi sub un anumit nivel.
Ce cintaret v-a oferit, de-a lungul timpului, cel mai frumos exemplu de grandoare, dar si de umanitate?
Placido Domingo, fara dubiu! E un artist care nu numai ca a avut o cariera foarte lunga, dar a si impus mereu noi provocari: repertoriu, activitatea de dirijor, de manager… Parca ar vrea sa se hraneasca din viata cu tot ceea ce ii poate oferi! E un exemplu incredibil. Am avut sansa sa fac cu el Walkyria, Simon Boccanegra, Paiate, Tosca si discul de Tristan si Isolda. Toate sint experiente de neuitat pentru mine. Iata ce inseamna un model!
Ati fost asistentul lui Daniel Barenboim. Odata ce-au trecut anii, ati avut ocazia sa il dirijati, ca pianist?
Da! Am facut impreuna Concertul nr. 2 de Brahms, Liszt si Beethoven.
Si cum e experienta de a avea un maestru din trecut ca solist al propriului concert?
Deloc usoara, dar bonificanta la nivel profund! Trebuie sa fii deschis spre descoperire chiar si atunci cind esti in plina cariera. E o ciudatenie a meseriei noastre: inca de cind esti tinar, ti se spune numai “maestre”! Cum poti fi un maestru atit de devreme? Poate un maestrino… Intotdeauna mai ai ceva de invatat. Cind lucrezi cu un gigant ca Barenboim, trebuie sa ai urechile mereu ciulite. Nu e usor, pentru ca e ca si cind ai vedea in oglinda ce nu stapinesti inca, ce trebuie sa mai dezvolti. Nu e usor! E mult mai usor sa eviti sa lucrezi cu asemenea oameni.
Sinteti unul dintre putinii dirijori care par ca dirijeaza cu aceeasi fervoare si capodoperele repertoriului italian, si marile opere ale lui Wagner, dar si grand opera franceza. La ce parte a repertoriului spuneti mereu “nu”?
Deocamdata, evit Barocul. Nu am suficienta siguranta de sine pentru a infrunta filologia adiacenta acestui domeniu. Cu toate acestea, Monteverdi este compozitorul meu preferat din toate timpurile. Intr-o zi voi dirija, orice ar fi, Incoronarea Popeei. Poate cind nu voi mai fi fix intr-un teatru si voi avea mai mult timp sa-mi pregatesc o versiune proprie, intr-o sala mica.
Si opera rusa?
Am dirijat Evgheni Oneghin…
Stiu. La Metropolitan.
Am facut mai multe spectacole cu Lady Macbeth din Mzensk, dar eu nu vorbesc limba rusa, ceea ce presupune din partea mea o munca titanica, deoarece cuvintele sint fundamentale. In 2016 voi dirija Boris Godunov pentru prima data, iar inainte de asta, in 2015, voi face Kroll Roger de Szymanowsky, in limba poloneza. Limba poloneza… noroc ca opera e destul de scurta…
Sinteti Director Muzical la Covent Garden de 10-11 ani?
Aproape 10.
Pai, spuneati si mai devreme, la 10 ani e timpul pentru o schimbare.
Nu si va explic imediat de ce. Pentru teatrele lirice, acum este un moment in care se vad rezultatele unui climat de stabilitate. Prezenta mea la Londra este foarte importanta pentru teatru, dar si pentru mine. Nu e momentul sa plec. Ar fi prea repede. Simt asta. Munca mea acolo nu s-a incheiat.
Daca nu ati fi avut contractul in exclusivitate cu EMI, credeti ca activitatea dvs. ar fi mai putin stralucitoare?
Discurile au facut mereu parte dintr-o mare cariera. Astazi insa mai putin. Cu toate acestea, eu sint unul dintre norocosii care au prins finalul gloriei caselor discografice. Continuu sa inregistrez CD-uri. Pentru ca o cariera sa fie stralucitoare, difuzarea informatiei este extrem de importanta. Asta in combinatie cu munca mea la Roma, la Londra si cu turneele. Am inceput sa fac si emisiuni TV – prezint opere la BBC –, totul pentru a informa cit mai mult publicul, care are nevoie de asa ceva.
Ce e mai rau in timpul unui spectacol sau concert: un telefon mobil, tuse multa din rindul publicului sau aplauze intre parti?
Telefonul deranjeaza foarte tare. M-am oprit o singura data, la Roma. Aveam si televiziunea care filma, nu in direct, slava Domnului! Era un punct in care chiar nu mai aveam ce sa fac. Si ieri, in concert aici, a fost un punct in pianissimo…
Mereu in pianissimo, in pianississimo, se aude un telefon mobil!
Asta ma deranjeaza mult. Aplauzele intre parti erau o traditie veche. Mozart scria “aplauze dupa partea I! “. A nu se aplauda intre parti e ceva de data relativ recenta. Am fost foarte surprins, dupa partea a III-a din Patetica lui Ceaikovsky, sa aud… liniste absoluta! Peste tot in lume aici se izbucneste in aplauze, iar la Bucuresti…
Pentru ca de mult toti spunem “nu mai aplaudati intre partile unui concert sau unei simfonii!”.
Publicul bucurestean a fost incredibil, prin caldura demonstrata, dar si prin concentrare, prin calitatea ascultarii. Fantastic!
Aveti 51 de ani si sinteti unul dintre cei mai respectati dirijori ai lumii, ca sa nu mai vorbim de cite premii aveti. Brit Classical este, poate, cel mai important dobindit recent. Ce mai asteptati inca de la cariera dvs.?
Nu premii, ci sansa de a face lucrari noi, simfonii pe care nu le-am mai facut. Doresc sa adun cit mai multe experiente, sa imi largesc orizontul, sa fiu un muzician complet. Asta in primul rind. In al doilea rind, vreau sa fiu un bun custode al familiilor mele – Covent Garden si Accademia di Santa Cecilia. Imi doresc sa fiu un exemplu demn de respect, de profesionalism, disciplina si expresivitate. Sint dorinte nu usor de atins. In plus, incerc sa nu fiu prezent in vreun context in care muzica clasica se prabuseste, dintr-un motiv sau altul. Vreau sa nu simt niciodata rutina concertelor, ci sa il abordez pe fiecare ca si cind ar fi ultimul. In lumea noastra, e foarte usor sa fii un bun profesionist. Ai o tehnica bine pusa la punct, totul merge ca pe roate, foarte bine! Acesta este insa doar inceputul! Un concert trebuie sa fie un efluviu de generozitate si pasiune, de determinare si coerenta! Atunci muzica are, cu adevarat, viata!
Galerie foto
