Anuntat cu surle si trimbite si ornat cu prezenta unor vedete de cinema sau din muzica – de la Liam Neeson (in rol secundar, totusi) pina la Rihanna, alaturi de prospaturi ca Taylor Kitsch (un fel de Razvan Fodor nord-american) sau Alexander Skarsgård (care dispare repede de pe punte), acest film scump da totusi impresia ca si-a localizat publicul-tinta in jurul virstei de 10-12 ani. In cea mai mare parte a sa, americanii si extraterestrii se bombardeaza unii pe altii, schepsisul fiind pina la urma acela de a gasi unghiul si distanta potrivite (dupa ce ti-ai ancorat bine nava). Fireste, si intr-un film de razboi adversarii tot cam asta fac, dar aici tactica e inexistenta, iar spectacolul in sine e acoperit de zgomot de tabla indoita si explozii. Battleship nu e un film de razboi (desi ii place sa se joace putin de-a Tora Tora Tora, mai ales ca foloseste si actori japonezi), cit mai degraba o varianta de Transformers.
Multe elemente sint inacceptabile din punct de vedere logic, faptul ca sint bifate ca atare fiind inca un semn ca nu povestea conta, ci vizualul. Daca m-as intilni miine cu Peter Berg la metrou, l-as intreba de exemplu de ce extraterestrii vin exact in Hawaii, de unde a fost trimis semnalul sonor care le-a parvenit. Daca tot vor sa cucereasca lumea, de ce nu incep de peste tot? Cum de extraterestrii ascunsi in costumele lor de otel sint pe cit de infailibili pe atit de putin pregatiti incit sa nu poata scana si cu spatele sau macar mirosi din timp teava unui tun care se apropie de ei? De ce, odata ce un soldat le descopera punctul slab – nu suporta lumina soarelui –, desfasurarea evenimentelor nu merge spre acest deznodamint, ci, din contra, e nevoie ca ei sa fie infrinti prin lupta dreapta?
Un suport pentru efecte speciale costisitoare
Cred ca avem de-a face totusi cu o forma mai demodata de extraterestri (desi actiunea se petrece in zilele noastre), pentru ca acestia dispun de niste arme rotative la miini care te trimit cu gindul la Schwarzenegger in Terminator, in vreme ce capetele lor (cind le sare casca) sint ca niste mulaje triste combinind carnatia unui cadavru cu ochii Pacientului englez (plus un barbison ridicol de plastic). Pe cit de impresionante sint mijloacele lor de transport si ei in sine, in marile lor costume de metal, pe atit de deplasate reactiile oamenilor in fata amenintarii lor. Negrul cu picioare prostetice (interpretat de Gregory D. Gadson, care a devenit invalid in Afganistan, in 2007) ajunge sa-i dea capete in gura extraterestrului infailibil, in vreme ce Rihanna ii sare in spate, ca si cum ar ataca un hot in casa. Cu acest soi de reactii nefiresti se construieste intreg filmul.
Singura secventa mai miscata e cea in care, epuizind toate navele de lupta, oamenii condusi de Taylor Kitsch pregatesc pentru a-i infrunta pe extraterestri ultima nava disponibila in zona, crucisatorul Missouri, cu toata echipa lui de mosuleti veterani care abia asteptau un nou razboi ca sa-si dezmorteasca incheieturile. Cu AC/DC si Thunderstruck pe fundal, cele trei minute aduc filmului mai multa energie decit intregul arsenal de rachete al ambelor tabere puse cap la cap.
Linga un film ca Battleship, Ziua independentei arata ca un clasic. Multe s-au intimplat din 1996 incoace, dar ceea ce odinioara parea pueril capata acum profunzimi nebanuite. Combinind SF-ul centrat pe invazia extraterestra cu filmul de razboi despre batalii navale, filmul lui Peter Berg reuseste sa nu fie nici un film de razboi memorabil, nici un SF original, ci un suport pentru niste efecte speciale costisitoare.
Battleship, de Peter Berg. Cu: Taylor Kitsch, Rihanna, Liam Neeson, Alexander Skarsgård, Brooklyn Decker