– Fragment –
19 mai
Anno 1670
Amsterdam
Am trait atitia ani fata in fata cu Parcul Noul Labirint, care se intindea chiar peste canal si n-am reusit niciodata sa intru in el. Cu toate promisiunile smulse mamei, n-am apucat sa gust din clatitele prajite in unt fierbinte al caror miros il simteam de pe treptele pridvorului din fata casei, unde ma refugiam ca sa scap de urletele tatalui meu. N-am avut niciodata ocazia sa fug dupa paunii cu pintec albastru, ale caror tipete strapungeau, chiar si de partea cealalta a gardurilor vii si peste apa verzui noroioasa a canalului, atit de multe din tacerile mamei. N-am reusit sa-mi trec miinile prin apa fintinilor arteziene pe care le auzeam clipocind in parc cind ma trimitea mama sa strabat drumul prea lung pina la circiuma, ca sa-l aduc pe tata acasa. Dar acum e prea tirziu. Sint proaspat casatorita, corabia noastra pleaca spre Indiile de Est peste doua saptamini si sint treburi de rinduit.
In spatele meu, doi barbati scotocesc prin lucrurile tatalui meu. Au impresia ca, daca stau la fereastra deschisa a atelierului si privesc in directia parcului, nu-i aud si nu-i vad. O fata de saisprezece ani, modest imbracata, este invizibila pentru vinatorii de chilipiruri.
— Prin asta nu intra sabia!
Barbatul mai inalt, cel cu surtuc de lina neagra, scurt la mineci si lucios pe la umeri de atita purtat, strecoara un deget osos prin deschizatura pentru ochi ruginita a unui coif stravechi. Gitul lui lung, cu marul lui Adam proeminent, combinat cu ciuful de par ca puful de scaiete din crestetul capului si cu smocurile albe si moi ale sprincenelor ii dau infatisarea unui pui de cocostirc proaspat iesit din ou.
— Abia de-mi pot strecura degetul prin ea.
— Da-mi sa vad, cere celalalt, luindu-i coiful din miini. Pacat ca aparatoarea pentru nas e stricata, ii scade din valoare, mai spune el, dar nu lasa coiful jos.
Are miini si picioare scurte, e scund, umflat si poarta cel mai lung si cel mai frumos calcat guler alb de olanda pe care l-am vazut vreodata. Ar arata elegant la gitul unui om de doua ori mai inalt ca el, dar in cazul lui arata precum bavetica unui prunc. Obrajii umflati si buzele puhave nu fac decit sa adinceasca efectul, dindu-i infatisarea unui bebelus urias si razgiiat.
— Ce rege francez a murit din cauza ca i-a intrat o lance prin deschizatura pentru ochi a coifului? intreaba Bebelusul urias. Acum vreo suta de ani?
Cocostircul ridica din umeri.
— Henric al II-lea, zice Bebelusul raspunzindu-si singur la intrebare.
— Cred ca da.
— Stiu sigur ca e asa, ii raspunde Bebelusul si, cu buzele tuguiate, pune coiful la loc. Nu se mai fac lucruri ca pe vremuri. In zilele noastre totul vine din Indii, nu lucru trainic, facut in atelierele olandeze.
Podelele late din lemn scirtiie sub picioarele celor doi cind se deplaseaza spre urmatorul grup de rafturi. Bebelusul stranuta.
— Ce praf!
— Batrinul n-a mai calcat pe-aici de-o vreme.
— Ei bine, pina acum n-am vazut nimic pentru care ar merita sa fac o oferta, doar o multime de gunoaie. Asta ce-i?
Cocostircul rasuceste un borcan inalt, plin cu lichid, in care plutesc panglici rozalii si fisii alburii, aproape transparente, de materie ce se infasoara ca niste alge in jurul unui bat alb cu aspect buretos. Bebelusul il examineaza de aproape, tamponindu-si nasul cu o batista dantelata.
— Cred ca… Dumnezeule din ceruri, e un brat! Uita-te, vezi degetele?
— Ja, acuma da.
— Un brat jupuit. Am auzit ca batrinul Rembrandt studia anatomia. Probabil ca l-a folosit ca sa picteze musculatura.
— Imi inchipui ca da.
— Eu stiu ca asa e. Doar avea nevoie de un astfel de ajutor, nu? As zice ca se cam dusese la fund in ultimii ani.
Cei doi ramin o vreme in fata borcanului si a altora trei, de acelasi soi, apoi frunzaresc prin sirul de pinze neinramate sprijinite de perete. Trec, fara sa se uite a doua oara, peste tabloul unei fecioare care abate cu mina lumina unei luminari, doua portrete de africani si un tablou cu un tinar in zdrente ingenuncheat in fata unui domn barbos.
— Prea intunecate, bombane inabusit Bebelusul. Si mult, mult prea zgrunturoase. Se vede fiecare trasatura de pensula! Si cind te gindesti ca a fost cel mai mare pictor din Amsterdam! Acum n-as da nici sase stuiveri pe toate astea!
Ma impotrivesc pornirii de a le spune sa plece si imi amintesc ca batalia s-a sfirsit. Sa fie cum vor ei! Acum am un sot la care sa ma gindesc. Trecutul sa ramina in urma. Inchid ochii si las briza umeda a Amsterdamului, care patrunde pe fereastra sa-mi racoreasca fata.
— Am auzit de el, spune Cocostircul, pe cind eram copil.
— Toti am auzit.
— Nu miroase a nimic. Nu poate sa mai fie umed de cel putin un an, asta daca e un Rembrandt adevarat. Dar eu ma indoiesc ca ar fi – e prea zgrunturos, chiar si pentru el.
Isi inclina capul in directia mea, apoi il intreaba pe Cocostirc in soapta:
— Cine-i fata?
— Servitoarea lui Rembrandt? sopteste Cocostircul.
Zimbesc in sinea mea si ma intorc spre fereastra. Aproape de ea. Dar nu foarte aproape.
— Unde-i stapinul tau? intreaba Bebelusul cu glas tare. As vrea sa-i ofer un gulden pentru tabloul asta.
Un singur gulden, cind printii plateau mii pentru tablourile tatei! Dintre toate tablourile, un gulden meschin tocmai pentru acesta! Groparii primesc douazeci pentru serviciile lor, o stiu prea bine. Ei bine, nu-mi pasa ca avem nevoie de bani pentru calatorie.
— Nu-i de vinzare.
— Ce-a zis? isi intreaba Bebelusul insotitorul, ca si cum as fi vorbit pe limba neinteleasa a servitoarelor.
— A zis ca nu-i de vinzare, spune Cocostircul.
— Nu vad cum ar putea fata asta sa aiba autoritatea de a lua astfel de hotariri, spune Bebelusul. Dar n-are importanta. Oricum, cui i-ar trebui o vechitura minjita ca asta?
Cu o alta trosnitura a podelei, cei doi trec la o pasare a paradisului impaiata si la colectia de scoici a tatei. Nu ma pot abtine si-mi intorc privirea la pinza, cu stralucirea ei de nuante de rosu si auriu, cu cafeniul ei molcomitor. Cit de bine cunosc tabloul acesta! L-am cercetat deseori de aproape si m-am intrebat cum a putut Tata sa puna astfel trasaturile de pensula, incit sa dea sens la tot ce este important pentru mine. Acum, din partea cealalta a atelierului, nu pot vedea nici atingerile scurte cu virful pensulei, nici direle lungi de vopsea. S-au topit toate laolalta ca sa alcatuiasca o scena mai draga mie decit orice altceva pe lume. E mai mult decit pinza si grund si pigmenti amestecati in ulei. La fel ca multe alte tablouri ale tatei, este povestea vietii mele.
Se opresc in fata pinzei urmatoare, care e atit de improscata cu pete de rosu, maro si auriu incit, privita din unghiul acela, are suprafata valurita a unui canal cind ploua. Bebelusul da sa se indeparteze, apoi se opreste cind vede ca prietenul lui nu se clinteste.
— Ce-i?
Cocostircul continua sa se uite.
— Este ceva aici, in…
Mi-e destul de greu sa-i vad umblind printre lucrurile tatei, dar ca niste straini sa se uite la acest tablou anume…
— Nu priviti prea de-aproape, le spun. O sa va deranjeze mirosul de vopsea.
Cocostircul tresare, apoi ma observa la fereastra. Bebelusul se uita si el la mine, apoi se incrunta si miroase tabloul. Ei bine, daca tot am de gind sa fac o calatorie in trecut, ar trebui s-o iau cu inceputul. Ma voi intoarce la cele mai vechi amintiri ale mele – din vremea cind aveam doar patru ani.
Capitolul 1
Trei ani mai devreme…
Doua fete cam de virsta mea – aproape paisprezece ani – pasesc brat la brat pe caramizile smaltuite de bruma ale trotuarului, de partea cealalta a canalului. Cind vintul rabufneste, mi se pare ca pot auzi, chiar si de dupa fereastra, fosnetul rochiilor de matase fina de sub pelerinele tivite cu blana, cind fetele intra pe portile inchise ale Parcului Noul Labirint. O femeie mai virstnica infofolita in blanuri groase paseste leganat in urma lor, ca un castor urias si lucios, cu privirea plina de mindrie atintita in urma lor.
Copile rasfatate!
Tata urla de la etaj:
— TITUS!
Batrinul meu motan, Tijger, se foieste in poala mea si se pune pe o noua tura de tors ragusit. Vara, cu ferestrele deschise, se pot auzi, venind din parc, muzica suierata a orgii si tipetele sugrumate ale paunilor. Poti prinde strigatele indepartate ale negustorilor care vind clatite si heringi marinati celor destul de norocosi sa aiba citiva stuiveri de cheltuiala zornaind prin buzunare. Acum, la sfirsitul lui decembrie, totul e tacut in parc.
— TITUS! PIERZI VREMEA!
Cu un suspin, pun ca semn in carte o bucata de cirpa, apoi il dau jos pe Tijger din poala mea si-mi scutur sortul. Tijger urca agale scarile in urma mea, leganindu-se ca un cap incoronat. Are mai mult de noua ani – tinar pentru oameni, dar batrin in ani de pisica. Dupa Titus si cartile mele, motanul imi este cel mai apropiat prieten.
Sus, in atelier, ginguritul turturelelor patrunde de afara prin fereastra linga care sta Tata, in fata unui sevalet. Pe rafturile din jurul lui sint coifuri vechi, pasari impaiate din Noua Guinee si cochilii prafuite. Sint sabii si halebarde claie peste gramada si un manechin umplut cu paie, cu miinile indoite intr-o linie sinuoasa. Obiectele mele preferate sint patru borcane continind, fiecare din ele, cite un brat de om jupuit de piele. Fermecator! Si Titus, care intreaba de ce nu vin niciodata la mine in vizita fetele din vecini!
Tata imi arunca o privire.
— Ah, Cornelia!
Glasul lui porneste intotdeauna din adincul gitului, ca si cum vorbele ar trebui sa se lupte cu el inainte sa le dea drumul.
— Unde-i Titus?
Ma apropii si rascolesc ramasitele bucatii de turba care fumega in camin. Tata va lasa focul sa se stinga si-apoi va urla, ca si cum ar fi atacat de banditi, sa vina cineva sa-l aprinda din nou. Eu.
— A iesit, spun. Incearca sa faca rost de bani.
Daca a prins aluzia, nu o arata deloc. Glasul lui bubuie din adincul pieptului lat:
— Spune-mi cum arata.
Dupa ce focul incepe sa muste din bucata de turba cu trosnet soptit si multumitor, il iau pe Tijger in brate si privesc peste umarul tatei. Mirosul uleios al pinzei imi da dureri de cap, cu toate ca ar fi trebuit sa ma obisnuiesc cu el. Duhoarea de vopsea mi-a umplut narile inca din vremea cind ma aflam in leagan. Acum Tata adauga, cu atingeri scurte de pensula, alta vopsea pe o pinza acoperita deja cu straturi partial suprapuse alcatuite din puncte minuscule. La tatal meu n-ai sa gasesti suprafete netede, lucioase, desi pina si eu, o copila nepriceputa, stiu ca aceasta pictura zgrunturoasa, pe care se vede fiecare atingere de pensula, este imposibil de vindut. Nici un negustor bogat de la Compania Indiilor de Est nu vrea un tablou care arata ca niste improscaturi dezordonate de vopsea pe peretii resedintei lui de pe Prinsengracht. Si totusi iata-l pe Tata lucrind la un tablou cu suprafata neregulata, infatisind o familie cu doi parinti zimbitori si trei copii fericiti. Rid. Ce stie Tata despre familiile fericite!
Tata isi arcuieste un colt al gurii, ale carei buze sint la fel de rosii ca ale unui copil, desi restul fetei ii e trasa si ingalbenita. Era batrin cind m-am nascut, cu toate ca mama avea douazeci si opt de ani.
— Ce-i asa de distractiv?
Tijger se zbate sa coboare, asa ca il pun pe podea.
— Nimic. Cine ti-au fost modelele? N-am mai vazut familii aici in ultima vreme.
Tata nu raspunde, iar eu ma duc la fereastra din fundul camerei. Cind privesc prin sticla groasa de care se lovesc ritmic tulpinile plesuve si pline de spini ale trandafirilor agatatori, turturelele se retrag grabite la un capat al pervazului. Un dangat profund zguduie polita ferestrei de care ma sprijin, facindu-ma sa tresar. Sint clopotele de moarte de la Westerkerk, biserica de la capatul canalului nostru. Au trecut patru ani de la molima aceea cumplita, dar clopotele respingatoare continua sa ma cutremure. Cum se poate sa treci peste asemenea vremuri? In ultimul an al molimei au murit douazeci de mii de oameni, cite unul la fiecare zece locuitori ai orasului. Procesiunile funebre se insiruiau la portile curtii bisericii asteptind sa-si ingroape victimele – familiile care puteau sa adune guldenii trebuinciosi pentru inmormintare si gropar. Alternativa era sa arunci cadavrul in groapa comuna din spatele spitalului pentru ciumati si sa presari peste el var nestins. Pe fiecare strada din oras a existat macar o casa ai carei ocupanti au fost inchisi in spatele usii pe care se trasase in graba cu vopsea litera “C”, de la ciuma, iar strada noastra – casa noastra – n-a fost cu nimic diferita.
Acum, dincolo de peticul nostru sterp de curte, doua dintre fetele van Roop sar coarda in fata usii din spatele casei. Familia lor e proaspat mutata in cartier. Cei care locuisera acolo inaintea lor, familia Bicker, cazusera cu totii prada bolii si ani de zile nimeni n-a vrut sa inchirieze casa. Mama van Roop, cu bebelusul infofolit sprijinit pe un sold, intinde rufele spalate pe fringhia din spatele casei. Stiu, dintr-odata, pe cine picteaza tata.
— E familia van Roop, ei sint cei din pinza ta!
Tata imi arunca peste umar un zimbet rautacios.
Ma lupt sa inabus valul de mindrie pentru ca am ghicit corect. Cu desteptaciunea nu-ti cumperi de mincare, dar cel putin acum are sens. De saptamini intregi il observam pe Tata privind la fereastra din fundul atelierului cind ii aduceam tava cu cina. Cind i-am spus lui Titus despre asta, acum citeva zile, la micul dejun, s-a multumit sa-si inmoaie piinea in berea apoasa si sa spuna:
— Si ce-i cu asta?
Am rostit cu glas tare ceea ce soptea toata lumea in Amsterdam.
— Batrinul a inceput sa-si piarda mintile.
— Si tu abia acum afli?
— Ei bine, cred ca starea lui s-a inrautatit.
— Poate, mormaie Titus cu gura plina de piine.
Doar Titus, cu sprincenele lui netede si inchise la culoare, cu gropitele din obraji si buzele frumos desenate, reuseste sa arate chipes cind isi infunda in gura jumatate de felie. Poate datorita felului in care ii cad pe umeri buclele aramii. Parul meu e de un saten-roscat mai inchis, cu onduleuri care se transforma in bucle crete cind ploua. Si, in timp ce ochii lui au o suta de nuante interesante de verde ce alcatuiesc un cerc de punctisoare, ai mei au cafeniul simplu al ochilor de vaca. Se vede clar ca avem mame diferite.
Felia mea de piine s-a farimitat in bere si pescuiesc bucatelele imbibate de pe fundul canii.
— Cum poti fi asa de calm? Nu putem sa platim nici macar datoria la brutar!
— Se pot schimba lucrurile…
Speranta s-a ridicat in mine ca un balon de sapun.
— Ai avut noroc cu gravurile?
In ultima vreme, Titus facuse turul negustorilor de arta cu gravuri de-ale Tatei, vechi de citiva ani. De obicei, gravurile i se vind bine. Numai de-am putea sa-l determinam sa renunte la pictura lui nebuneasca si sa faca mai multe dintr-astea!
CARTEA
Dupa ce mama ii moare de ciuma si fratele pleaca sa se stabileasca intr-un loc indepartat, Cornelia van Rijn, o fata de nici 14 ani, isi da seama ca nu mai are nici un prieten sau confident, cu exceptia tatalui ei, un om foarte dificil. Ajuns in dizgratia clasei privilegiate din Amsterdam pentru ca refuza sa-si ajusteze arta la gusturile patronilor culturali, Rembrandt van Rijn e acum, din cite se birfeste, la un pas de nebunie si nu o mai are decit pe fiica lui. Insa si ea e bintuita de propriile secrete scandaloase, gasindu-si bucuria doar in intilniri tainice cu Carel, fiul unui magnat al comertului naval. Dar in viata ei mai este cineva: Neel, ultimul ucenic al tatalui sau, al carui devotament nezdruncinat fata de Rembrandt o uimeste si o emotioneaza profund. Eu sint fiica lui Rembrandt se sprijina indeaproape pe evenimentul istoric, pe fundalul caruia creeaza un scenariu despre maturizarea si emanciparea unei femei de sub umbra coplesitoare a tatalui ce ameninta sa ii eclipseze toate visele.
AUTOAREA
Lynn Cullen (n. 1955) este o autoare contemporana de romane istorice si carti pentru copii foarte apreciata de critica si public, decernindu-i-se numeroase premii literare. The Creation of Eve a fost recunoscuta drept unul dintre cele mai bune romane ale anului 2010 de catre criticii ziarului “The Atlanta Journal-Constitution”, iar Eu sint fiica lui Rembrandt a figurat pe lista celor mai bune romane istorice pentru publicul tinar ale anului 2008. Ultimul ei roman, Reign of Madness, o are drept eroina pe “Juana cea Nebuna”, fiica reginei Isabella si a regelui Ferdinand al Spaniei.
Galerie foto
