Despre cum a inceput, cum s-a derulat si cum s-a sfirsit colaborarea lui Bukowski cu Hollywoodland-ul, ne vorbeste scriitorul in romanul de fata. De fapt, nu el, ci alter ego-ul sau literar, Henry Chinaski, un scriitor faimos si alcoolic care, ajuns la batrinete, este rugat de catre un prieten-regizor sa scrie un scenariu pe care autorul il va intitula Dansul lui Jim Beam, denumire sub care va rula si filmul. Pina sa ajunga film insa, scenariile parcurg un drum lung, care adesea se blocheaza in tot felul de fundaturi birocratice si hatisuri avocatesti si, doar cu mare noroc, drumul acesta se desfunda, pentru ca apoi o echipa intreaga de oameni sa transforme cuvintele in imagini care sa ne spuna o poveste.
In viziunea lui Chinaski, oamenii de la Hollywood, fie ei regizori, actori, producatori, avocati, sint toti niste ticniti si ar trebui evitati, dar in acelasi timp ei sint niste ticniti interesanti (sau macar inofensivi), ceea ce-i face subiecte excelente pentru un scriitor comod care nu trebuie decit sa le stea prin preajma pentru a putea scrie apoi niste scene de tot hazul, cum ar fi aceea in care regizorul filmului si prietenul scenaristului ameninta un cuplu de avocati ca-si taie degetul cu ferestraul electric daca nu modifica nu stiu ce clauze din contract. Tot regizorul, Jon Pinchot pe numele sau, traieste intr-un cartier rau famat, un ghetou mai exact, inconjurat de hoti si drogati, iar motivul pentru care nu vrea sa se mute de-acolo nu il reprezinta banii, ci faptul ca nu doreste sa-si abandoneze gainile, sa le lase pe mina drogatilor care cu siguranta le-ar minca. Nici Chinaski nu se-ndura sa se mute in oras, si asta tot din “vina” unor animale, mai precis a celor cinci pisici dependente de el si de companioana lui, o femeie numita Sarah, care se-ngrijeste ca poetul sa nu consume carne rosie si sare, dar care consuma cot la cot cu el o gama variata de bauturi alcoolice, deopotriva spirtoase si nespirtoase.
O “actiune” seinfeldiana
In general, romanului ii lipseste intriga, “actiunea” fiind una, sa-i spunem, seinfeldiana, in care nimic nu se-ntimpla cu adevarat, si totusi paginile cartii sint date rapid, una dupa alta, fara ca cititorul sa se plictiseasca. Pe cele mai multe dintre ele, naratorul le rezerva activitatilor cotidiene, banale, ca de exemplu cumpararea unei case si apoi a unui BMW, atunci cind beatnic-ul primeste o suma de bani generoasa, provenita din traducerile unor carti in Europa. Banii insa l-au ocolit toata viata pe Henry Chinaski, asa incit, in momentul in care afla despre ce suma e vorba, poetul remarca cinico-mucalit: “In mai putin de o ora, devenisem cu patruzeci si cinci de mii de dolari mai bogat. Cei treizeci de ani de foamete si lipsuri incepeau sa dea rezultate”. Sau, putin mai incolo, cind se instaleaza la masa de lucru din noua lui casa: “Si a sosit marele moment. Mi-am asezat masina de scris pe birou, am bagat o foaie de hirtie in ea si am inceput sa bat la taste. Masina functiona inca. Si aveam o gramada de spatiu pentru o scrumiera, aparatul radio si sticla.
Nu conteaza ce spune lumea. Viata incepe la saizeci si cinci de ani”. Pe alocuri stilul naratorului ne aminteste de Cheever, dar aici sarcasmul, ironia si cinismul tipice creatorului Povestii din Sutton Place sint insotite de un umor fin, autopersiflant, chiar daca, pina la urma, cele constatate sint cam aceleasi: e greu sa fii om, iar viata are tot timpul ac de cojocul tau. Tocmai de aceea, replica poetului in fata agresiunii vietii este retragerea in bautura, dar si in scris. Cind nu e ocupat sa parieze la cursele de cai, cind nu-si viziteaza sau nu este vizitat de prietenul-regizor, cind nu petrece in compania lui Sarah sau nu se afla pe platourile de filmare sau in birourile unor avocati indaratnici, Henry Chinaski (inca mai) scrie. “Pentru mine”, ni se confeseaza Chinaski alias Bukowski, “scrisul n-a fost niciodata o munca propriu-zisa. (…) Dadeam radioul pe un post de muzica clasica, imi aprindeam o tigara sau un trabuc, imi deschideam sticla. De restul se ocupa masina de scris. Nu trebuia decit sa fiu acolo. Intregul proces imi dadea puterea sa merg inainte atunci cind viata avea prea putine de oferit sau cind ajungea un spectacol de groaza. Intotdeauna aveam linga mine masina de scris sa ma aline, sa-mi vorbeasca, sa ma distreze, sa-mi salveze curul. In mare de asta scriam: ca sa-mi salvez curul, sa-mi salvez curul de balamuc, de strazi, de mine insumi.” Explicatia e banala la prima vedere, parca extrasa dintr-un interviu. Dar observati metafora masinii de scris vazuta ca prieten, ca interlocutor, ca salvator. Nu bautura e salvarea de fapt, bautura e mijlocul prin care se ajunge la masina de scris, bautura e crearea acelei atmosfere care sa faca din masina de scris ceva mai mult decit o masina de scris, s-o transforme, daca vreti, intr-o masina a timpului cu care scriitorul reuseste sa evadeze din realitatea imediata, ostila, pentru a ajunge in alte lumi mai respirabile.
Dar iata ca a sosit si seara premierii. Chinaski si doamna Sarah, cea care reuseste intotdeauna sa imblinzeasca pornirile mizantrope ale partenerului ei (“nu ma potriveam cu lumea si nici lumea nu se potrivea cu mine”, tine el sa ne comunice), sint prezenti la ceremonie. Ei, si tot alcoolul pe care l-au consumat pe drum, in limuzina cu sofer care i-a dus la cinematograf. In linii mari, scenaristul e multumit. Filmul reda fidel nu atit aventurile tinarului Chinaski, cit mai ales starea lui de spirit. In cuvintele batrinului Chinaski: “Drace, ce zmeu mai fusesem in tinerete. Un ratat a-ntiia”. Un singur lucru il nemultumeste la pelicula, si anume secventa cind personajul principal, betivanul, ii face cinste “doamnei sale”, cealalta “musca din bar”, lucru care ii epuizeaza rapid modesta suma de bani disponibila. Frustrat ca nu poate sa continue, personajul striga ceva de genul: “Gata, asta a fost. Sa mergem”. Iar cei doi ies. NU SE POATE!, sare revoltat Chinaski. Nici un betiv care se respecta, nici un alcoolic adevarat n-ar pleca din bar inainte de a sorbi si ultima picatura de bautura pe care o are la dispozitie. Intr-adevar, in film (in filmul din carte, dar si in Barfly), pe tejghea se vede o sticla de bere Miller doar pe jumatate goala. Asa ceva este inacceptabil! “Dar de ce n-ai zis nimic pina acum?”, se apara regizorul. “Pai daca am fost la curse cu cai, cum era sa vad?”, replica candid domnul Chinaski.
Nu doar fantoma lui Cheever pare sa bintuie Hollywood-ul bukowskian, ci si cea a inegalabilului Chandler, chiar daca detectivul Marlowe nu-si are nicidecum locul aici: “Ne reintorceam la normalitatea de zi cu zi si intr-un fel imi placea, in alt fel nu”. Sau “acum stiam ceva in plus, dar parea extrem de vag si oarecum dezagreabil”. Ca sa nu mai vorbim de: “Barbatul n-a aparut ca sa-l omoare pe Jon in prima noapte. In a doua noapte, Jon si-a luat un pistol si a asteptat. Barbatul n-a aparut. Uneori vin, alteori nu”. Chandler, si el scenarist, si el traitor in L.A., merita oricind putin omagiat. Insa daca Bukowski o face in cunostinta de cauza sau nu, asta n-am de unde sa stiu.
Ce stiu insa este ca daca acest roman este un roman despre facerea unui film (“o sa scriu un roman despre scenariu si cum s-a facut filmul”, declara Chinaski pe ultima pagina), atunci foarte usor s-ar putea face un film si dupa acest roman, un film despre cum se face un film la Hollywood, in genul lui The Mistress sau The Player. Ramine de vazut cine l-ar juca pe Bukowski. Vreau sa zic, in cazul in care Rourke nu ar mai fi disponibil…
Charles Bukowski, Hollywood, traducerea din limba engleza de Cristina Ilie, colectia “Biblioteca Polirom. Proza XX”, Editura Polirom, 2012