Aici e implicata in mod cert o doza de nostalgie: pe vremuri urmaream spectacolul impreuna cu toata familia, la TVR, iar in anii 1980 l-am urmarit pe TV Beograd, ca sustinator mut, dar infocat, al iugoslavilor. Mai includ aici un pic de curiozitate (ca la orice competitie internationala), iar uneori si un strop de patriotism difuz, ce se rasfringe si asupra concurentilor din fosta Iugoslavie, si asupra celor din Republica Moldova. Dar, intr-o masura mult mai mare, Eurovision ma fascineaza pentru ceea ce semnifica ori sugereaza in plan politic si sociologic – fiindca, inainte de a fi o competitie muzicala, e o reflectare a realitatilor contemporane. Una destul de fidela, cred eu.
S-a criticat adesea felul partinitor in care voteaza fiecare tara, in functie de relatiile de buna (sau rea) vecinatate. Eu insumi am calculat odata ca daca statele din fosta Iugoslavie continua sa isi acorde punctaj maxim unele altora, la cit de multe sint, pot asigura cu usurinta un loc in primele zece pentru favorita lor dintr-un anumit an – cum s-a intimplat in 2007 cu Serbia, care a cistigat concursul, cu punctajul maxim primit de la Bosnia si Hertegovina, Croatia, Macedonia, Muntenegru, Slovenia, plus vecina Ungaria. Dar, odata ce acceptam ideea ca la Eurovision nu e vorba doar de calitatea muzicii, putem lasa deoparte criticile (altfel justificate) si ne putem concentra asupra esentei concursului: ce ne spune el in fiecare an despre continentul in care traim.
Astfel, putem banui ca amabilitatea cu care statele ex-iugoslave isi impart acum unele altora puncte e o forma de reconciliere publica post bellum, dupa anii de lupte incrincenate si exercitii de ura reciproca. E un gest diplomatic la fel de normal ca si cel prin care Romania si Moldova isi acorda reciproc, an de an, punctajul maxim – si am suferi daca n-ar fi asa. Iar faptul ca in 2012 nici Ungaria ori Ucraina, nici Bulgaria ori Serbia nu au acordat nici un punct Romaniei ar putea sugera ca legaturile noastre cu vecinii nu sint tocmai cele mai bune. Rusia cel putin ne-a acordat un punct (dar sapte Republicii Moldova si, desigur, opt Ucrainei).
Merita remarcata si disparitia cliseelor etno-rasiale asociate statelor europene. Suedia a fost reprezentata de o tinara berbera cu ascendenta marocana, absolut neconforma cu etnostereotipul nordic. De la ABBA la Loreen, transformarea e imensa. Reprezentanta Danemarcei e nascuta in Guatemala. Ucraineanca Gaitana e o mulatra nascuta in Kiev si cu ascendenta congoleza. Si aproape fiecare grup sau formatie muzicala a etalat o diversitate rasiala greu de conceput acum trei-patru decenii. Acesta e de fapt chipul Europei de astazi – si e normal sa fie asa.
Pe de alta parte numarul celor care au cintat in limba nationala (nu in engleza) a fost mai mare decit in alti ani. Criza mondiala a stimulat o revenire a nationalismului, iar limba nationala e cea mai potrivita forma de a il etala. Apelul la propria identitate lingvistica mi s-a parut mai accentuat in tarile sarace sau in cele afectate mai puternic de criza decit in statele occidentale prospere, precum cele nordice.
Dar atunci ce am putea deduce din faptul ca Mandinga, reprezentanta Romaniei, s-a prezentat cu o melodie in spaniola (sau ceva pe-acolo), amestecata cu un pic de engleza? Confuzie identitara ar fi raspunsul cel mai simplu. Dar eu zic ca nu e doar atit si nu e un accident: Romania intreaga trece printr-o perioada de dezagregare si de criza identitara. Asta a anuntat Mandinga la Eurovision.
Iar pina la urma, dincolo de toate aceste jocuri diplomatice si reflexii identitare, s-a mai intimplat ceva: a cistigat cel mai bun. Si de-aia e interesant la Eurovision.