La re-re-ascultare, n-as prea baga mina-n foc despre melancolie pe discul sus numit. Nici pe altele nu da afara din pahar aroma specifica bluesului, ci sta acolo unde-i necesar. Joe Bonamassa e un baiat inca tinar, energic, mai degraba rocker decit bluesman. Crescut de mic “sa ajunga al doilea Clapton”, cum se exprima cu umor despre ceea ce vrea tatal lui de la el, cind era in situatia sa vrea (acum il ajuta la managementul afacerilor), este constient ca mai trebuie sa urce pina inspira numai aerul tare al inaltimilor. Neindoielnic, chitaristul “le stie” cu instrumentul, intr-un fel ce nu face de rusine pe marii sai predecesori (unii si prieteni, actualmente) – B.B. King, Clapton, Rory Gallagher, Leslie West etc. Nu poate fi “al doilea Clapton”, fiindca e, sigur, Joe Bonamassa! Are deja un stil personal bine conturat, are feeling cit cuprinde, are tuseu, are acel fleac indescriptibil care te face sa ciulesti urechea cind ii auzi chitara, indiferent unde ai fi si ce-ai vorbi… Acum, n-o sa ma fac exponentul cautatorilor de nod in papura, dar ceva-ceva tot i-as gasi lipsa prin bagaj lui Joe, fara sa-i fac din asta vreo vina. Anume, lui Joe ii lipseste experienta suferintei sociale in copilarie, ca sa poata exprima profund sentimentul ce defineste bluesul. Negrii, evreii, irlandezii au “componenta” asta inscrisa cumva in mostenirea genetica. De unde si senzatia diferita transmisa de-un bluesman cu asemenea ethos pe umeri. Joe nu-i mai prejos, dar…
Darul de cal nu se cauta la dinti, as rasuci proverbul, asa cum procedeaza Bonamassa pe discul de fata cu 7 din 11 piese. Cele 7 sint compozitii mai putin cunoscute, semnate insa de muzicieni foarte cunoscuti, intre care Robert Johnson, Howlin’ Wolf si Tom Waits se detaseaza indiscutabil. Datorita lor, CD-ul ar fi unul de covers, cele 4 compozitii J.B. nefacind figura distincta. Realitatea e ca suna original, modern, unitar, dinamic, antrenant, stralucitor! Si nu mi-e jena sa recunosc surpriza placuta, la care nu speram, aflind de noua aparitie.
Joe Bonamassa ne-a rasfatat in ultimii trei ani cu atitea piese remarcabile, ca nu era de mirare daca acum o zbircea. Se intimpla si altora, s-a intimplat si celor mari. Simultan cu precedentele discuri solo – Black Rock si Dust Bowl –, Joe a inregistrat cu Beth Hart si cu trupa Black Country Communion. Altora le-au placut mult acele colaborari, mie mai putin. Driving Towards the Daylight (titlu pe care l-as adapta in romana astfel: Sa duci lumina mai departe) a venit la timp ca sa-mi spulbere reticentele fata de-un chitarist apreciat la superlativ inca de la primul concert vazut pe DVD, parca prin 2001.
Vor fi avind importanta lor imprejurarile si locul unde s-au facut inregistrarile acestui disc – Las Vegas etc. Conteaza si personalul, oameni de meserie, cu ani de concerte la activ. Atmosfera creata de Bonamassa & co. genereaza, intr-adevar, (pretentios spus) Poezie si Melancolie. Important e “sa fii acolo” in momentul cind ele vin…