Constat insa ca in ultima vreme chiar m-am incrincenat la capitolul promisiuni bifate. Stiu ca la mijloc poate fi si o micuta compulsivitate in facutul listelor (nu intinse, dar ferme) cu ce am de executat. In ultimele zece zile s-au bulucit puzderie de datorii pe capul meu: tipografie cu “Orizontul”, meditatii la universitate cu elevii de liceu pentru bac, consultatii cu studentii, masteranzii si doctoranzii, trei examene mari si late, doua sedinte, un vernisaj, de terminat o prefata si o cronica, dar mai ales volumoiul despre amazoane, trei mici chefuri, de raspuns la vreo 20 de emailuri zilnic, de gatit ceva special pentru mama, de reparat bicicleta si o lampa, de inchiriat un vaporas, asa cum le-am promis jurnalistilor masteranzi saptamina trecuta. Dar in loc sa ma sufoce si sa ma vire in trepidatii de stres, toate mi-au adus cite o mica bucurie. Sau, mai degraba, m-am straduit sa descopar in fiecare si ceva intremator.
Si-atunci, iata cum arata lista lunga, bifata cu zel, a intimplarilor care m-au inviorat ca un espresso intenso: “Orizontul” nu vrea sa scada sub 7.000 ex. tiraj, din care peste 6.400 abonam. (slava Postei Romane si judetelor moldave!); liceenii care au umplut un amfiteatru erau vioi, destepti, curiosi (dar numai doi voiau sa dea la Litere); intre studentii nostri am gasit citiva cu care chiar merita sa ma reapuc de treaba serioasa din toamna; doctoranda Mirela a biruit intr-o competitie dura si a cistigat o bursa importanta; examenele au fost asa si-asa, cu megatimpenii, dar si cu lucrari care ar merita publicate; la sedinte s-au rupt in fine niste pisici si toata lumea a avut curajul sa spuna ce crede; la vernisajul nepotului Dan Toma am vorbit avintat despre cum in tablourile lui se amesteca lumea cea aievea si lumea-nchipuirii si i-am facut o surpriza (despre care o sa scriu in numarul viitor); in capitolul Casa Dior din cartea despre amazoane am atacat (si cucerit) spinosul paragraf despre cum se epilau razboinicele; la unul din chefuri ne-am bucurat pentru cit de falos e Cornel Ungureanu ca proaspat bunic (iar eu, suplimentar, pentru ca pe nepotel il cheama Adrian); am dovedit meserias niste papanasi cum facea bunica si o crema de broccoli.
Iar pe lista scurta, cu bucurii mari, in top stau vestile primite de la fiica-mea Oana din Canada. Ar urma o plimbare duminica seara cu Kenzel si Mifa, care-s doua biciclete prietene. Ceva mai frumos decit alunecarea lor blinda prin Timisoara, pe strazi tihnite, cotropite de caprifoi si trandafiri, prin tuneluri de tei infloriti, nu cred ca exista. Si totusi s-ar mai gasi ceva. Pe-un timp blind, cu soare si putin vint, sa te urci la bordul lui Duffy electric boat, sa te afunzi in banchetele de piele, sa bei ceva racoritor si sa inaintezi pe canal mai lin decit in vis, de la Casa cu ancora la vechea Uzina de apa, asa cum am facut, alaturi de 13 viitori jurnalisti, ieri seara. Deci mi-am tinut promisiunea si am recapitulat inainte de examen istoria orasului vazuta cind pe-un mal, cind pe altul, de-a lungul istoriei, pe firul apei. Ca o poveste. Ca in poveste.