Dintre toate montarile regizorului, aceasta ilustreaza cel mai bine dimensiunea monumentala a viziunii sale, placerea de a lucra cu distributii ample, de a se desfasura pe perimetre uriase, capacitatea de a transpune in codurile teatralitatii opere de referinta ale culturii universale. O lucrare fluviu – drama lui Goethe, o tema complexa – pactul cu diavolul pentru tineretea vesnica, o echipa de creatori redutabila (Helmuth Sturmer, decoruri; Lia Mantoc, costume; Vasile Sirli, muzica; Andu Dumitrescu, visuals), 80 de interpreti, 1.500 mp, initial in hala Simerom, acum, la Balanta. Doar Metamorfoze, realizat un sezon mai tirziu, sa poata concura cu trasaturile superlative ale proiectului sibian din vremea cind orasul era Capitala culturala europeana.
Mi se intimpla rareori sa revad un spectacol. Uneori, o fac pentru a-mi verifica reactiile initiale. Alteori, pentru a ma bucura din nou. Cu Faust, m-am aflat in a doua situatie. Vroiam sa o revad pe magnifica Ofelia Popii, interpreta desavirsita a lui Mefisto, sa retraiesc visceralitatea din Noaptea Valpurgiei, sa refac analitic decupajul desavirsit al regizorului si sa-i remarc, din nou, extraordinarul talent de a rafina in plan vizual texte literare ori dramatice. Uriasa lucrare este concentrata in scenariul-adaptare, intocmit pe baza traducerii lui Stefan Augustin Doinas, pe relatia dintre Faust si Mefisto, din dezvoltarea careia germineaza celelalte linii dramatice: intruchiparea raului, misterul cunoasterii, tentatia nemuririi, a iubirii vesnice, iluzia teatrala, moartea. Bogatia de simboluri din text este suplimentata cu un nou strat semantic, creat de Silviu Purcarete, consonant cu cel goethean, dar propriu teatrului. Sint imagini scenice remarcabile, care topesc cuvint, corporalitate, elemente scenografice, lumina, miscare in compozitii scenice incarcate de metafizic. Lumea e organizata pe o structura a dualitatii, totul are un avers si un revers, care se diferentiaza, se opun, se confrunta, sint in tensiune, dar nu pot functiona decit impreuna. Doua contrarii, Faust si Mefisto, care nu exista in esenta pura, caci pe alocuri, si unul, si celalalt arata ca sint o combinatie de lumina si intuneric, nasc o poveste devenita exemplara prin forta ideilor eliberate.
Ajuns la seniorat si la apogeul cunoasterii, a carei inutilitate o propovaduieste, Faust da glas indoielilor in propriul cabinet, o “clasa moarta” unde discipoli uniformizati studiaza concentrati ecrane de laptopuri. Ispita imposibilului, dorinta de a stopa curgerea timpului, de a reintineri, de a mai simti o data fiorul dragostei il imping pe Faust spre semnarea pactului cu Diavolul. Isi vinde sufletul, intorcind spatele rationalului, fascinat de puterile esoterice ale extramundanului.
Un spectacol care te urmareste
Ofelia Popii e miraculoasa in rolul lui Mefisto. Felul in care regizorul si actrita s-au inteles in parteneriatul creativ care inseamna munca pentru construirea unui rol e exemplar. De pilda, prezenta in scena: un gnom se vede intii pe dulap, cuminte, mingiind o bufnita impaiata, semnul intelepciunii, dar si al mortii; un ciine negru se anunta printr-un urlet indepartat, intra pe usa, iese prin dulapul pe unde, in lesa, in locul patrupedului, ulterior patrunde Mefisto; pe parcursul reprezentatiei, Mefisto dispare si reapare in locuri neasteptate; actiunile lui cresc gradat in diabolic, de la violul Margaretei la dezmatul valpurgic; balansul de putere cu Faust merge de la servilism la dominare si control, trecind prin faze intermediare; multiplele infatisari posibile ale diavolescului sint indicate nu numai prin costumatie (haine masculine, o cizma cu toc si un balerin purtate in acelasi timp, un baston cu o copita in virf, sinii goi, organe sexuale masculine, machiaj facial si corporal etc.), ci si prin incredibilele jocuri de voce ale actritei, mimica, postura, energie transmisa; o relatie insidioasa are Mefisto si cu corul de figuranti (“hi, hi, hi”-ul satanic declanseaza convulsii colective, replicile fac norii sa se miste pe ciclorama, zidurile sa cada, podeaua sa vibreze; actiunile din Noaptea Valpurgiei fac figurantii sa zboare, sa scuipe foc etc.).
Critica barocului, ironia la adresa teatrului ca amagire, dezvaluirea culiselor prin purtarea fizica a publicului dincolo de decoruri, macheta scenografica sugerind ca lumea intreaga e un imens teatru, iar viata fiecaruia e un rol intr-o piesa, spatiul dinamic – platformele care se misca, peretii care se deschid ori se prabusesc –, un du-te-vino permanent intre Dincoace si Dincolo sint alte simboluri ce se regasesc in spectacol. Un spectacol care te urmareste multa vreme dupa aplauze.
Galerie foto
