– Fragment –
Barcelona, 1939
Detinutii noi erau adusi noaptea, in masini ori furgonete negre, care traversau orasul in liniste, plecind de la comisariatul de pe Via Layetana fara ca nimeni sa le dea vreo atentie sau sa vrea sa le observe. Vehiculele Brigazii Sociale urcau pe vechea sosea care suia pe Montjuic si multi povesteau ca, vazind cum silueta castelului se profila in inaltime, pe norii negri ce serpuiau dinspre mare, stiusera ca n-aveau sa mai iasa vii de acolo.
Fortareata era ancorata in virful stincii, suspendata intre mare la rasarit, covorul de umbre pe care il desfasura Barcelona la miazanoapte si orasul nesfirsit al mortilor la miazazi, batrinul cimitir de pe Montjuic, a carui duhoare escalada stinca si se infiltra printre fisurile pietrei si gratiile celulelor. Pe vremuri, orasul fusese bombardat din castel cu tunurile, dar, la abia citeva luni dupa caderea Barcelonei, in ianuarie, si dupa infringerea finala, in aprilie, moartea isi facuse cuib acolo in tacere, iar barcelonezii, prizonieri in cea mai lunga noapte din istoria lor, preferau sa nu ridice privirile spre cer, ca sa nu recunoasca silueta inchisorii in virful dealului. La intrare, detinutilor politici li se dadea un numar, in mod normal cel al celulei pe care urmau s-o ocupe si in care, probabil, aveau sa si moara. Pentru majoritatea chiriasilor, cum ii placea unui gardian sa-i numeasca, drumul catre castel era doar de dus. In noaptea cind chiriasul numarul 13 a ajuns la Montjuic ploua cu galeata. Mici siroaie de apa innegrita singerau pe zidurile din piatra, iar aerul duhnea a pamint rascolit. Doi ofiteri l-au escortat pina la o sala unde nu erau decit o masa metalica si un scaun. Un bec chior atirna din tavan si pilpiia ori de cite ori slabea pulsul generatorului. Acolo a ramas in jur de jumatate de ceas, asteptind in picioare, cu hainele ude si sub paza unei santinele inarmate cu o pusca.
In sfirsit, a auzit pasi, usa s-a deschis, si a intrat un tinar sub treizeci de ani. Purta un costum de lina, recent calcat, si mirosea a colonie. N-avea aerul martial al militarului de cariera ori al ofiterului de politie. Ci trasaturi dulci si gesturi amabile. Detinutul si-a zis ca facea parada de maniere de cuconas si avea aerul condescendent al celui ce se simte superior locului pe care il ocupa si scenei pe care evolueaza. Pe chip, cei mai remarcabili erau ochii. Albastri, patrunzatori, plini de lacomie si resentimente. Doar in ei, in spatele fatadei de eleganta studiata si gesturi cordiale, ii puteai intui natura.
Ochelarii rotunzi ii mareau privirea, iar parul uns cu briantina si dat pe spate ii conferea un aer vag manierist, incongruent cu decorul sinistru. Individul s-a asezat pe scaunul din spatele mesei si a deschis dosarul din mina. Dupa ce-a analizat sumar continutul acestuia, si-a impreunat miinile, sprijinindu-si barbia pe buricele degetelor, si l-a privit lung pe detinut.
— Scuzati-ma, dar cred ca s-a produs o confuzie…
Lovitura de chiulasa in stomac i-a taiat detinutului respiratia, asa ca a cazut jos, incovrigindu-se.
— Vorbeste doar cind domnul director te intreaba ceva, i-a sugerat santinela.
— In picioare, a poruncit domnul director cu voce tremurinda, inca prea putin obisnuita sa ordone.
Detinutul a izbutit sa se ridice in capul oaselor si a infruntat privirea incomoda a domnului director.
— Numele?
— Fermin Romero de Torres.
Detinutul a citit in ochii albastri dispret si lipsa de interes.
— Ce fel de nume e asta? Ma crezi idiot? Haide: numele, cel adevarat.
Detinutul, un omulet sfrijit, i-a intins hirtiile sale domnului director. Santinela i le-a smuls din mina si le-a dus la masa. Domnul director a aruncat o simpla privire si a plescait din buze, zimbind.
— Altul de-ai lui Heredia…, a soptit inainte de-a arunca actele la cos. Hirtiile astea nu-s valabile. Imi spui cum te cheama ori trebuie sa devenim seriosi?
Chiriasul numarul 13 a incercat sa spuna citeva vorbe, dar ii tremurau buzele si abia a fost in stare sa biiguie ceva inteligibil.
— Nu te teme, baiete, ca nu mincam oameni. Ce ti-au zis? Sint multi rosii de tot cacatul care nu fac decit sa imprastie calomnii pe-aici, dar la noi, daca vor sa colaboreze, oamenii sint bine tratati, ca spanioli. Hai, dezbraca-te.
Chiriasul a parut sa sovaie o clipa. Domnul director a lasat ochii in pamint, ca si cum toata situatia il deranja si doar indaratnicia detinutului il retinea acolo. O clipa mai tirziu, santinela i-a tras a doua lovitura de chiulasa, de asta data in rinichi, care l-a trintit din nou la pamint.
— L-ai auzit pe domnul director. Scoate totul de pe tine. N-avem toata noaptea la dispozitie.
Chiriasul numarul 13 a izbutit sa se puna in genunchi si, stind asa, a iesit din hainele-i insingerate si murdare. Cind a ramas gol pusca, santinela i-a infipt teava pustii sub un umar si l-a fortat sa se ridice. Domnul director a ridicat privirea peste masa si a schitat un gest de dezgust vazind arsurile care ii acopereau torsul, bucile si mare parte din coapse.
— Campionul nostru pare sa fie un vechi cunoscut al lui Fumero, a comentat santinela.
— Tu sa taci, a ordonat domnul director, nu prea convins.
S-a uitat nerabdator la detinut si a observat ca acesta plingea.
— Haide, nu mai plinge si spune-mi cum te cheama.
Detinutul si-a murmurat iar numele.
— Fermin Romero de Torres…
Domnul director a oftat, satul.
— Uite ce-i, incep sa-mi pierd rabdarea. Vreau sa te ajut si n-am chef sa-l sun pe Fumero si sa-i spun ca esti aici…
Detinutul a inceput sa geama ca un ciine ranit si sa tremure atit de violent, incit domnul director, caruia scena ii displacea in mod evident si care dorea sa incheie totul cit mai repede, a schimbat o privire cu santinela si, fara o vorba, s-a marginit sa noteze in registru numele pe care i-l daduse detinutul si sa blesteme in soapta.
— La naiba cu razboiul, a murmurat pentru sine cind l-au dus pe detinut in celula, tirindu-l gol pusca prin tunelurile pline cu balti.
1
Celula era un dreptunghi intunecos si umed, cu o gaura mica, practicata in stinca, prin care intra aer rece. Zidurile erau ciobite si purtau urmele lasate de vechii chiriasi. Unii isi notasera nume, date, sau indicii ale propriei existente. Altul zmingalise crucifixe in tenebre, dar cerul nu parea sa fi observat. Drugii care inchideau celula erau din fier ruginiu si lasau urme rosii pe miini.
Fermin se ghemuise pe un prici, incercind sa-si acopere goliciunea cu citeva zdrente care, a presupus, tineau loc de patura, saltea si perna. Bezna avea nuante ruginii, ca pilpiirea unei luminari muribunde. Dupa o vreme, ochii i s-au obisnuit cu negura perpetua si auzul i s-a ascutit, putind sa aprecieze miscarile usoare ale unor trupuri prin litania burlanelor si ecourilor, adusa de curentul de aer ce se filtra din exterior.
Fermin era de jumatate de ceas acolo, cind a observat ceva nelamurit in penumbra din celalalt capat al celulei. S-a ridicat, s-a apropiat incet si a descoperit un sac din prelata murdara. Frigul si umezeala incepusera sa-i intre in oase si, cu toate ca duhoarea ce venea dinspre sacul presarat cu pete negre nu invita la ipoteze fericite, Fermin si-a zis ca poate acesta continea uniforma de detinut pe care nimeni nu se deranjase sa i-o dea si, daca avea noroc, o patura cu care sa se inveleasca. A ingenuncheat in fata sacului si a desfacut nodul de la unul din capete.
Dind deoparte prelata, flacara tremurinda a luminarilor care pilpiiau pe coridor a dezvaluit ceea ce pentru o clipa luase drept chipul unei papusi, un manechin aidoma celor pe care croitorii le tineau in vitrine, pentru a-si expune costumele. Duhoarea si dezgustul l-au facut sa priceapa ca nu era nici o papusa. Astupindu-si nasul si gura cu o mina, a indepartat prelata de tot si s-a tras inapoi, mergind de-a-ndaratelea pina a atins zidul celulei.
Parea lesul unui adult de virsta nelamurita, intre patruzeci si saptezeci si cinci de ani, si nu putea cintari mai mult de cincizeci de kilograme. Pletele lungi si barba colilie ii acopereau buna parte din torsul scheletic. Miinile doar piele si os, cu unghii lungi, rasucite, pareau gheare de pasare. Avea ochii deschisi, cu cornee zbircite ca rodul prea copt. Gura ramasese intredeschisa, iar limba, umflata si negricioasa, era blocata de dintii putrezi.
— Scoate-i hainele, inainte de-a fi luat de aici, a ajuns pina la el un glas dintr-o celula aflata de cealalta parte a coridorului. Nimeni n-are sa-ti dea altele pina luna viitoare.
Fermin a ascultat umbra si a zarit ochii stralucitori care il urmareau din cealalta celula.
— Nu-ti fie teama, bietul de el nu mai poate face rau nimanui, l-a asigurat glasul.
Fermin a incuviintat si s-a apropiat iar de sac, intrebindu-se cum sa faca.
— Te rog sa ma ierti, i-a soptit mortului. Dumnezeu sa te odihneasca in pace si sa te ia la el.
— Era ateu, l-a informat glasul din celula de vizavi.
Fermin a inteles si a renuntat la ceremonii. Frigul inundase locul, il patrunsese pina la oase si parea sa insinueze ca acolo politetea era absolut inutila. Si-a tinut respiratia si s-a pus pe treaba. Hainele miroseau ca si lesul. Rigor mortis punea deja stapinire pe el, iar sarcina de a-l dezbraca s-a dovedit mai grea decit crezuse. Dupa ce l-a despuiat, Fermin a repus stirvul in sac si l-a inchis cu un nod marinaresc, cu care nu s-ar fi putut lupta nici marele Houdini. In sfirsit, gatit cu hainele zdrentuite si pestilentiale, s-a intins iar pe prici, intrebindu-se citi mai purtasera acea uniforma.
— Multumesc, a spus in cele din urma.
— Nu merita, i-a raspuns glasul din cealalta parte a coridorului.
— Fermin Romero de Torres, la dispozitia dumneavoastra.
— David Martin.
Fermin s-a incruntat. Numele ii era familiar. Vreo cinci minute si-a tot rascolit amintiri si ecouri, si brusc i-a cazut fisa, rememorind dupa-amiezile petrecute intr-un colt al bibliotecii Del Carmen, unde devorase carti cu coperte si titluri tipatoare.
— Martin, scriitorul? Cel cu Orasul blestematilor?
Din umbra s-a auzit un oftat.
— In tara asta nimeni nu mai respecta pseudonimele.
— Iertati-mi indiscretia. Dar fiind un devotat scolastic al cartilor, stiu ca dumneavoastra tineati pana celebrului Ignatius B. Samson…
2
— La dispozitia dumneavoastra.
— E o placere sa va cunosc, domnule Martin, chiar daca in imprejurari atit de nefericite, fiindca va admir de ani de zile si…
— Da’ mai tineti-va gura, porumbeilor, ca aici unii vor sa doarma, a mugit un glas acru, parca din celula vecina.
— Ie-te c-a grait si bucuria casei, s-a repezit o a doua voce de pe coridor, ceva mai departata. Nu-i da atentie, Martin, ca aici, daca dormi, te halesc plosnitele de viu de la ciocan in sus. Haide, Martin, de ce nu ne spui o poveste? Una cu Chloe…
— Asta ca sa ti-o freci ca un maimutoi, a replicat glasul ostil.
— Amice Fermin, l-a informat Martin din celula lui, am placerea sa ti-i prezint pe numarul 12, caruia-i displace totul, orice-ar fi, si pe numarul 15, insomniac si cult, ideologul oficial al acestui coridor. Ceilalti vorbesc putin, in special numarul 14.
— Vorbesc atunci cind am ceva de spus, a intervenit o voce grava si inghetata, despre care Fermin a presupus ca-i apartinea numarului 14. Daca toti cei de-aici am face la fel, ne-am bucura de nopti linistite.
Fermin a analizat acea comunitate atit de speciala.
— Buna seara tuturor. Eu sint Fermin Romero de Torres, si e o placere sa va cunosc.
— Placerea e doar a ta, a replicat numarul 12.
— Fii bine-venit, si sper ca sederea aici sa-ti fie scurta, a zis numarul 14.
Fermin a mai aruncat o privire sacului cu cadavrul si a inghitit in sec.
— Asta a fost Lucio, fostul numar 13, a explicat Martin. Nu stim nimic despre bietul de el, era mut. Un glont i-a facut praf laringele in batalia de pe Ebru.
— Ce pacat ca numai lui, a raspuns numarul 19.
— De ce-a murit? a intrebat Fermin.
— Aici mori de stat, a zis numarul 12. N-ai nevoie de nimic altceva.
3
Rutina era utila. O ora pe zi, detinutii de pe primele doua coridoare erau scosi la soare, ploaie ori ce mai puteau gasi in curtea interioara cu fosa. Mincarea era un blid si jumatate de ciulama rece, grasa si cenusie, de natura necunoscuta, cu gust rinced, cu care, dupa citeva zile de crampe la stomac provocate de foame, detinutii se obisnuiau. Era adusa pe la jumatatea dupa-amezii si, cu timpul, toti invatau sa-i doreasca sosirea.
O data pe luna, detinutii predau hainele murdare si primeau altele care, in principiu, trecusera un minut printr-un cazan cu apa in clocot, desi plosnitele nu pareau s-o confirme. Duminica se oficiau liturghii la care li se recomanda sa asiste si pe care nimeni nu indraznea sa le piarda, fiindca popa facea prezenta si nota numele celor care lipseau. Doua absente echivalau cu o saptamina de post. Trei, cu o vacanta de o luna intr-o celula izolata din turn.
Coridoarele, patioul si locurile pe unde treceau detinutii erau foarte bine pazite. Santinele inarmate cu pusti si pistoale patrulau prin inchisoare; cind chiriasii nu erau in celule, era cu neputinta sa nu zaresti oriunde cel putin o duzina dintre ele, cu ochiul atent si arma gata sa traga. Lor li se adaugau, in chip mai putin amenintator, temnicerii. Nici unul dintre ei n-arata a militar, iar printre detinuti se generalizase opinia ca erau un grup de nefericiti care nu-si putusera gasi un loc de munca mai bun in acele zile de mizerie.
Fiecare coridor avea un temnicer care, inarmat cu un manunchi de chei, lucra in ture de douasprezece ore, stind asezat pe un scaun intr-un capat al coridorului. Cei mai multi dintre ei se fereau sa fraternizeze cu detinutii, sa li se adreseze sau chiar sa-i priveasca mai mult decit strictul necesar. Singurul despre care se presupunea ca putea fi o exceptie era un nefericit poreclit Bebo, care isi pierduse un ochi intr-un bombardament aerian, pe cind era paznic de noapte la o fabrica din Pueblo Seco.
Se spunea ca Bebo ar fi avut un frate geaman detinut intr-o inchisoare din Valencia si ca, poate tocmai de aceea, se purta cu oarecare amabilitate cu chiriasii si, cind nu-l vedea nimeni, le dadea apa de baut, cite-un codru de piine uscata sau orice altceva mai putea smulge din prada in care santinelele transformau pachetele trimise de familiile detinutilor. Lui Bebo ii placea sa-si traga scaunul pina la celula lui David Martin si sa asculte povestile pe care scriitorul le spunea uneori celorlalti detinuti. In acel infern nepereche, Bebo era cel care se asemuia mai mult si mai mult cu un inger.
Indeobste, dupa liturghia duminicala, domnul director adresa citeva vorbe lamuritoare detinutilor. Nu stiau despre el decit ca se numea Mauricio Valls si ca inainte de razboi fusese un modest aspirant la calitatea de literat, care lucra ca secretar si om bun la toate al unui autor local destul de faimos, rivalul regretatului don Pedro Vidal. In clipele libere, traducea clasici greci si latini, edita impreuna cu alte doua suflete gemene o publicatie pamfletara cu ambitii culturale mari si circulatie mica si organiza sezatori culturale de salon, unde un batalion de eminente afine deplora starea de lucruri, profetind ca, daca intr-o zi aveau sa aiba ei piinea si cutitul, lumea avea sa fie un rai.
Parea sa tinda spre existenta cenusie si amara a mediocrilor pe care Dumnezeu, in nesfirsita-i cruzime, i-a binecuvintat cu delirul grandorii si orgoliul titanilor. Razboiul ii rescrisese destinul la fel ca pe atitea altele, iar soarta i se schimbase cind, si din intimplare, dar si in urma unei casatorii banoase, Mauricio Valls, indragostit pina atunci doar de minunatu-i talent si alesu-i rafinament, se insurase cu fiica unui potent industrias, pe ale carui tentacule se baza mare parte din bugetul generalului Franco si al trupelor lui.
Logodnica era cu opt ani mai mare decit Mauricio si imobilizata de la treisprezece ani intr-un scaun cu rotile, roasa de o boala congenitala, care ii devora muschii si viata. Nici un barbat n-o privise vreodata in ochi si n-o luase de mina ca sa-i spuna ca era frumoasa si s-o intrebe cum o chema. Mauricio, care era, in fond, ca toti literatii fara talent, un barbat pe cit de practic, pe atit de vanitos, a fost primul si ultimul care a facut-o, iar un an mai tirziu, perechea s-a casatorit la Sevilla, in prezenta unui invitat de marca, generalul Queipo de Llano, si a altor minti luminate din aparatul national.
— Vei face cariera, Valls, i-a prezis chiar Serrano Suner, primindu-l in audienta privata la Madrid, cind Valls venise sa cerseasca postul de director al Bibliotecii Nationale. Spania trece prin clipe grele, si orice spaniol de conditie buna trebuie sa puna umarul, ca sa putem tine piept hoardelor marxiste ce nazuiesc sa ne corupa bogatia spirituala, a anuntat cumnatul Conducatorului, stralucitor intr-o uniforma de amiral de opereta.
— Excelenta, puteti conta pe mine, s-a oferit Valls. Pentru orice.
“Orice” s-a dovedit a fi un post de director, dar nu al minunatei Biblioteci Nationale, cum dorea el, ci al unei puscarii penale cu reputatie lugubra, cocotata pe o stinca deasupra Barcelonei. Lista apropiatilor si favoritilor de numit in posturi prestigioase era lunga si prolixa, iar Valls, cu toate stradaniile lui, se afla in treimea inferioara.
— Ai rabdare, Valls. Eforturile dumitale vor fi rasplatite.
Astfel si-a primit Mauricio Valls prima lectie din complexa arta nationala a manipularii si avansarii dupa orice schimbare de regim: mii de acoliti si convertiti participau la urcus, iar competitia era foarte acerba.
CARTEA
Prizonierul cerului (2011), cel de-al treilea volum din ciclul de romane inceput cu Umbra vintului si Jocul ingerului, revine la misterioasa si fascinanta lume din Cimitirul Cartilor Uitate, in centrul vechi al Barcelonei. In dimineata de Craciun a anului 1957, Daniel Sempere, cunoscutul protagonist, se afla singur in anticariatul tatalui sau, cind apare un personaj misterios. Acesta isi manifesta interesul fata de unul dintre cele mai pretioase volume din magazin, tinut sub cheie, o editie frumoasa, cu ilustratii unice, din Contele de Monte-Cristo. Desi nu pare sa aiba o pasiune aparte pentru carti, strainul insista sa cumpere aceasta editie scumpa si sa i-o daruiasca prietenului apropiat al lui Daniel impreuna cu o dedicatie stranie. Vizita sa declanseaza o serie de aventuri uluitoare, presarate cu urmariri, tradari, povesti de iubire, evadari spectaculoase din temnita, schimbari de identitate si reintoarceri din morti care schimba destinele tuturor si la care cititorii fideli vor lua parte cu sufletul la gura.
AUTORUL
Carlos Ruiz Zafon s-a nascut la Barcelona, in 1964. A lucrat in publicitate si a colaborat la reviste prestigioase precum “La Vanguardia” sau “El Pais”. Pentru citiva ani, a locuit la Los Angeles, unde si-a incercat condeiul scriind scenarii de film. Si-a inceput cariera literara in 1993, cu o carte pentru copii, Printul din negura (Polirom, 2011), pentru care i s-a decernat premiul Edebe. I-au urmat romanele Palatul de la Miazanoapte (1994; Polirom, 2011), Luminile din septembrie (1995; Polirom, 2012), Marina (1999; Polirom, 2010), Umbra vintului (2001; Polirom, 2005), distins cu Prix du Meilleur Livre Etranger in 2004, finalist la Premiul pentru roman Fernando Lara (2001) si Premiul Llibreter (2002) si desemnat cea mai buna carte a anului 2002 de cititorii revistei La Vanguardia; in anul 2008 a aparut Jocul ingerului (Polirom, 2009). Cartile sale au fost traduse in peste patruzeci de limbi si au cucerit numeroase premii si milioane de cititori de pe toate continentele.