“La inceput a fost uluit de harababura si mizerie, de paragina. Rar a intrat in case lasate in conditii bune de fostii proprietari. Cel mai adesea trebuie sa fi existat o izbucnire de violenta si minie, o despartire devastatoare, de un vandalism capricios – de la robinete de bucatarie deschise si cazi din care apa se revarsa, pina la pereti doboriti cu barosul sau loviti ori pereti acoperiti cu graffiti obscene sau ciuruiti de gloante, ca sa nu mai amintim de tevile de cupru smulse, de covoarele decolorate, de mormanele de cacat lasate pe podeaua sufrageriei. Acestea sint exemple extreme, poate, acte impulsive nascute din furia celui deposedat, declaratii dezgustatoare, dar de inteles, ale disperarii, insa chiar daca nu il cuprinde intotdeauna repulsia cind intra intr-o casa, nu deschide niciodata o usa fara un sentiment de groaza.”
Martorul tuturor acestor “atrocitati” este Miles Heller, un tinar de 28 de ani a carui misiune este sa debaraseze casele de resturile lasate de fostii proprietari pentru ca, mai apoi, altcineva sa le pregateasca pentru urmatorii. Este un job prost platit, este un job aflat cu mult sub pregatirea sa, dar de sapte ani incoace, de cind a plecat de-acasa, din West Village, Manhattan, Miles Heller se afla intr-un continuu proces de autoflagelare, nu fizica, dar spirituala, pentru ceva de care se considera vinovat si pentru care trebuie sa plateasca. In prezent, locuieste undeva in Florida, iar jobul lui nu este doar sa debaraseze casele, ci sa se debaraseze si pe sine de cit mai multe din lucrurile care definesc traiul uman confortabil: a renuntat la fumat, la baut, nu mai maninca la restaurant, nu are televizor, radio sau calculator, i-ar placea sa renunte si la masina si la telefonul mobil, dar nu poate din cauza slujbei. Ne-am fi asteptat, intr-un asemenea context, ca Miles sa fi renuntat si la dragoste, dar asta pare sa fie exceptia, o exceptie uriasa totusi, caci dragostea lui Miles este atit de puternica si atit de nepotrivita incit in jurul ei se formeaza adevarate taifunuri de ura si pasiune, fiecare declansind forte uriase, si din confruntarea carora nu stim cine va iesi victorios. Iubirea se numeste Pilar Sanchez si este o americanca de origine cubaneza in virsta de numai saptesprezece ani. A cunoscut-o intimplator, intr-un parc, pe iarba, citeau acelasi roman (Marele Gatsby) si cind au inceput sa faca schimb de impresii, Miles, care nu e deloc un profan in ale literaturii, a fost uimit de inteligenta cu care a vorbit ea despre carte, ca si cum n-ar fi fost eleva, ci o persoana mult mai matura, trecuta prin viata si prin carti, iar asta, laolalta cu frumusetea ei extraordinara, l-a facut sa-i cada cu tronc, uitind ca-i minora, un detaliu care nu reiese decit din buletin. Si totusi, Pilar e minora si chiar daca parintii i-au murit intr-un accident de masina, fata nu e singura pe lume, impreuna cu ea mai traiesc si cele trei surori mai mari pe care le are, iar Angela, cea mai virstnica dintre ele, care, culmea, isi cistiga existenta ca dansatoare exotica, este impotriva relatiei ei cu Miles pe care ajunge curind sa-l urasca si sa-l ameninte ca daca se mai vede cu Pilar va face plingere la politie. Astfel, cei doi indragostiti sint nevoiti sa se desparta pina cind fata va implini optsprezece ani, ceea ce inseamna sase luni departe unul de celalalt, caci fortat de aceste imprejurari, Miles a luat hotarirea sa revina la New York, dar nu in Manhattan, ci in Brooklyn, raspunzind astfel invitatiei unui fost coleg de facultate, Bing Nathan, care traieste ilegal, impreuna cu alti doi locatari, intr-o casa parasita din Sunset Park, un cartier din zona.
O panorama a locului, de azi si de ieri
Se intimpla ca Bing Nathan sa fie singura persoana cu care Miles, dupa plecarea intempestiva din Manhattan, a pastrat legatura, o ultima punte intre trecut si prezent pe care nici macar el, in pofida tuturor pedepselor pe care si le-a aplicat, n-a fost in stare sa o rupa. Numai ca ce nu stie Miles este ca Nathan joaca rolul unui agent dublu. Aflat in permanenta legatura atit cu parintii indurerati ai lui Miles, cit si cu fiul lor ratacitor, Nathan le-a furnizat acestora informatii pretioase despre locatiile multiple ale baiatului lor cind acesta credea ca a reusit sa-si piarda in sfirsit urma. Si bine a facut, pentru ca gestul lui Miles de a pleca fara nici un avertisment (desi se poate spune ca fusesera citeva, dar vagi, neconcludente) i-a lasat consternati pe bietii oameni care cu opt ani inainte mai pierdusera un fiu, de data asta pentru totdeauna, cind acesta fusese lovit de o masina. Ce legatura exista intre acest accident nefericit si plecarea lui Miles, cine sint parintii lui Miles (adevarati, dar si vitregi) si cum i-au influentat ei viata si nu in ultimul rind, care este identitatea celorlalti doi locatari ai casei din Sunset Park veti afla citind romanul omonim al prolificului Auster care reuseste in mai putin de trei sute de pagini sa construiasca nu mai putin de opt personaje, opt exponenti ai Americii, de virste, genuri si ocupatii diferite, dar care, luati impreuna, formeaza un fel de panorama a locului, de azi si de ieri. Sentimentul cu care raminem la sfirsitul romanului e ca America a ajuns sa traiasca din amintiri, din amintirile legate de filmele si sporturile si cartile ei. Cit timp raminem, ilegal, in casa amintirilor, a trecutului glorios, sintem in siguranta, insa, asemenea personajelor, va veni si ziua cind va trebui sa iesim de-aici si sa ne confruntam cu prezentul, care e anost si ostil, si atunci nu vom putea decit spune: cei mai frumosi ani ai vietii noastre sint deja in trecut. Irositi.
Paul Auster, Sunset Park, traducere de Daniela Rogobete, colectia “Top10+”, Editura Polirom, 2012