Dupa ani de zile in care ICR-ul ajunsese sa fie o institutie suficient de puternica incit sa fie aleasa in fruntea EUNIC, reteaua institutelor culturale din Uniunea Europeana, dupa ce prezenta culturala a Romaniei in strainatate devenise in sfirsit una substantiala, dupa ce activitatea ICR-urilor din New York etc. era constant apreciata de actorii majori ai scenei culturale din orasele respective, dupa ce scapaseram de sezatori, cuscri si lautari, dupa ce se scria despre noi in presa straina in termeni pe care nici nu i-am fi visat acum douazeci de ani (va imaginati cum se poate ca un colocviu marca ICRNY sa fie recomandat in paginile “The New Yorker”?), dupa ce, in sfirsit, aveam o institutie-model care functiona bine, care ar fi trebuit doar sustinuta in continuare si incurajata sa se dezvolte, vine un guvern si da o ordonanta de urgenta prin care o termina o data pentru totdeauna cu istoriile astea de succes. In cuvintele lui Mircea Diaconu, ministrul Culturii: “Pina acum ICR avea o politica indepe… nu stiu… treaba lui… in fine… nu dadea socoteala nimanui. Am avut discutii foarte ample cu Andrei Marga si concluzia a fost ca si ICR trebuie sa cinte in acelasi cor”.
Trebuie sa recunoasteti ca declaratii de tipul asta sint absolut odioase si e revoltator ca dl. Diaconu si dl. Marga nu-si dau seama de enormitatea propriei iresponsabilitati. Nu poti spune public ca-ti doresti limitarea independentei unei institutii care se ocupa de cultura. Pur si simplu nu poti. La noi insa, lucrurile astea se spun cu o incintare de sine ca o ciuma. Dupa ani in care am vazut cu ochii mei cit de bine merg lucrurile, e o tragedie sa aflu ca urmatorul director al ICR va fi ales de niste senatori a caror competenta in chestiuni culturale (si politice) e nula. Si imi masor foarte bine cuvintele cind spun “tragedie”. Inca mai sper ca Ponta are capul pe umeri macar pe jumatate incit sa priceapa ca e absolut necesar sa retraga ordonanta de urgenta. Mai spera cineva cu mine?