Volumul debuteaza cu Peretii reci, o proza nu scurta, ci foarte scurta in care o fata bogata si plictisita profita de prezenta neasteptata a unor marinari la petrecerea ei, pentru a ademeni unul in camera sa. Ce se intimpla acolo veti descoperi singuri. Cert e ca peretii ar fi putut fi mai putin reci. Ei, nu-i nimic, poate data viitoare. Vizonul doamnei Munson ne avertizeaza ca, uneori, cind crezi c-ai facut o afacere buna, de fapt ai facut o afacere proasta (cind cineva lasa repede la pret e semn ca obiectul are vicii ascunse), iar in Asa stau lucrurile, un caporal recent intors din razboi isi “etaleaza” betesugurile in fata unei domnisoare incapabile sa inteleaga ce vrea militarul de la ea. Putina atentie, probabil. Tot in tren se petrece actiunea din Arborele noptii, prima proza mai lunga a volumului. Intorcindu-se de la o inmormintare, Key, o tinara delicata si la locul ei, are ghinionul sa dea peste un cuplu bizar care calatoreste din tirg in tirg, oferind reprezentatii publice.
Dar numarul lor este unul putin mai special, caci ceea ce fac ei se numeste practic inmormintare, doar ca a lor este una temporara, barbatul autohipnotizindu-se sa para mort in timp ce femeia rosteste cite o rugaciune sau cinta un imn. Dar cine se poate autohipnotiza, poate si sa hipnotizeze, ceea ce se intimpla in compartimentul de tren in care Key a intrat ca intr-un mormint care acum se inchide peste ea. Ciudateniile continua si in urmatoarea povestire, Clondirul cu arginti, in care un patron de magazin, pentru a-si atrage clientii, umple o sticla cu monede de cinci si zece centi, dupa care isi provoaca musteriii sa aproximeze ce suma s-ar afla inauntru. Fiecare client care cumpara de minim 25 de centi are voie sa-si dea cu presupusul (o singura data), urmind ca de Craciun, banii sa fie daruiti aceluia care s-a apropiat cit de cit de suma reala. In acest moment isi face aparitia tinarul Appleseed, insotit permanent de sora sa mai mica, o creatura atit de jerpelita si bicisnica incit ar inmuia si sufletul diavolului. Appleseed s-a nascut cu “caita pe cap” si poate face lucruri la care altii numai viseaza. Cum ar fi sa numere banutii din sticla, nu pe toti odata, ci cite un pic in fiecare zi, doar pina la Craciun mai este.
Si ce credeti, Appleseed chiar va reusi sa cistige suma din clondir, adica nu mai putin de saptezeci si sapte de dolari si treizeci si cinci de centi, exact cit spusese si el! Miracol, noroc sau smecherie? Nimic nu poate fi dovedit. Cu banii acestia, fetita bicisnica isi va putea pune dinti falsi si asa, visul ei de a ajunge actrita la Hollywood se va implini. Sau nu? “In oraselul nostru legenda inca staruie”, ne spune naratorul fara nume. “Pina la moartea sa (…) domnul Marshall era invitat la fiecare Craciun sa povesteasca elevilor (…) intimplarea cu Appleseed. Hamurabi a batut la masina o relatare a ei si a trimis-o prin posta la mai multe reviste. N-a fost publicata niciodata. Un redactor i-a spus asa: «Daca fetita ar fi devenit intr-adevar vedeta, povestirea dumneavoastra ar fi avut sens». Dar daca asa ceva nu s-a intimplat, de ce sa minti?”
O atmosfera cinematica
Miriam este cu siguranta cea mai buna povestire fantastica a volumului. Ramasa vaduva, doamna H.T. Miller duce o viata confortabila, dar anosta. Asta pina cind, intr-o zi, are proasta inspiratie sa mearga la cinema, unde se va intilni cu “o fetita subtire si plapinda”, cu niste ochi “caprui, fermi, lipsiti de orice aer copilaresc si atit de mari incit pareau ca-i devoreaza fetisoara”. In realitate, daca e sa devoreze ceva, ochii lui Miriam o devoreaza pe doamna Miller, ii devoreaza vointa, luciditatea, instinctul de aparare, orice incercare de a-i rezista. Fetita incepe prin a cere sa i se cumpere un bilet si sfirseste prin a cere sa se mute la doamna Miller acasa sau, mai bine zis, doamna Miller sfirseste asa. Hotarit lucru, vaduva nu se va mai plictisi niciodata, cum nici batrinul Preacher din povestirea urmatoare, Misiunea lui Preacher, nu-l va mai ruga pe “Domnu’ Isus” sa-l ia la ceruri dupa ce se va intilni cu El in persoana. De fapt, nu cu El, ci cu un tip cu parul cirliontat si “o mindrete de barba roscat-portocalie” care in mintea subrezita a batrinului are toate semnalmentele Domnului.
Este poate singura povestire (cu exceptia Punctului meu de vedere) pe care, citind-o, iti vine sa rizi in gura mare, desi nu vei sti prea bine ce fel de ris e acesta. Oricum, de ris se va ride, in timp ce, “pe coama dealului, licuricii vor broda luni mici in cerul albastru”. Frumos, nu? Domnul Durere, Soimul fara cap si Rupe definitiv cu trecutul sint mai degraba povestiri fantastic-alegorice, dar ce le face interesante nu este atit intriga, uneori neinteligibila, ci atmosfera cinematica, de parca ne-am uita la un film noir cu influente din expresionismul german. In Soimul fara cap, Vincent, administratorul unei galerii de arta, devine obsedat de un tablou pe care autoarea, o fata cu aspect jigarit, i-l vinde ca sa aiba cu ce trai. Nu trebuie sa ne mire obsesia pe care o dezvolta Vincent uitindu-se la tablou si vorbind in fiecare zi cu soimul fara cap si aripi desfacute, care “traieste” acolo, ci mai degraba cum a reusit o necunoscuta sa afle atitea lucruri despre el. Intr-adevar, ori de cite ori priveste tabloul, senzatia pe care o experimenteaza Vincent e ca toata viata lui, cu toate insuccesele sale, se afla pictata acolo, desi nu e clar de unde reiese acest lucru. Obsedat de tablou, Vincent ajunge curind sa fie obsedat si de fata. Incepe s-o caute si la un moment dat o gaseste.
Dar mai bine n-ar fi gasit-o, caci cuplindu-se cu ea, ii va face loc in viata sa si domnului Destronelli. Cum nu stiti cine este domnul Destronelli? Pai, veti afla citind povestirea si chiar daca n-o cititi, intr-o zi tot veti afla. In Chilipirul, o discutie aparent banala intre doua femei, gazda si musafir, care nu s-au mai vazut demult, scoate la iveala lucruri nebanuite despre viata uneia din ele, dar oricit de dramatice ar fi experientele ei, ele nu sint suficient de dramatice pentru a stirni in gazda compasiune, ci doar o superficiala curiozitate. In Chitara cu diamante, poposim intr-o inchisoare unde isi face veacul batrinul domn Schaeffer, a carui viata este data peste cap de aparitia tinarului Tico Feo si a chitarii lui batute cu diamante. Tico ii reaminteste domnului Schaeffer ca exista o lume dincolo de zidurile inchisorii, o lume vasta in care el intentioneaza sa se piarda. Nu vrea domnul Schaeffer sa-l insoteasca? Ba domnul Schaeffer ar vrea, dar nu-i cumva prea batrin pentru o asemenea aventura? N-ar fi mai bine daca domnul Schaeffer s-ar limita la lumea ingusta a prizonieratului pe care o cunoaste atit de bine? “Incearca si vei vedea”, pare sa fie raspunsul lui Tico. Asa ca domnul Schaeffer incearca. Si vede. Doar ca nu lumea larga. In Pe cararile raiului, o femeie singura incearca sa-si gaseasca un sot tocmai pe cararile cimitirului din oras unde barbatii vaduvi poposesc cuviinciosi la mormintele sotiilor lor. Doamna Mary O’ Meaghan, in pofida calitatilor sale, nu are noroc cu Ivor Belli, caci domnul Belli pare a fi satul de sotii, chiar daca uneori tinjeste dupa mincarurile gustoase si niciodata aceleasi preparate de raposata. Ceea ce, se vede, nu-i suficient.
Cele mai bune povestiri ale lui Capote
Am lasat pentru sfirsit cele mai bune povestiri ale lui Capote, O amintire de Craciun, Oaspetele de Ziua Recunostintei si Un Craciun la New Orleans, care il au in centru pe Buddy, un fel de alter-ego al scriitorului, surprins in diverse ipostaze ale copilariei, una nu tocmai fericita, dar presarata din cind in cind cu momente fericite. Unul din acestea pare sa fie Craciunul, pe care, intr-o povestire, Buddy si-l petrece ca musafir al tatalui sau in New Orleans, iar in cealalta impreuna cu batrina Sooki si catelusa Quennie, personaje care apar, intr-o masura mai mare sau mai mica, in toate cele trei proze. Ce le scoate in evidenta sint o anumita caldura a frazei care imprumuta din caldura inimii care le-a scris. O inima care e in continuare acolo, in trecut, alaturi de cei pentru care bataile ei aveau sens. Si mai este ceva: o durere surda care invaluie fiecare fraza si apoi te invaluie si pe tine, cititorul, te face sa simti dorul celui care inca traieste pentru cel care a murit. Cind inima bate in trecut, iar tu esti nevoit sa traiesti in prezent, iata o situatie care naste literatura de cea mai buna calitate, iar la Truman Capote ea se transforma intr-un adevarat spectacol.
Truman Capote, Integrala prozei scurte, traducere de Constantin Popescu, colectia “Biblioteca Polirom. Proza XX”, Editura Polirom, 2012
Galerie foto
