Trei voci exceptionale romanesti, Ruxandra Donose, Teodora Gheorghiu – acompaniate de ansamblul Pulcinella – si Viorica Cortez – acompaniata de pianista Alina Pavalache – au facut sa vibreze boltile Salii Bizantine in datele de 6, 7 si 8 iunie 2012. “Vocea sa delicata, supla, cu virfuri cristaline, pastrind totusi amplitudinea registrelor mai grave, este plina de noblete”, apreciaza jurnalista Marie-Aude La Batide-Alanore despre Teodora Gheorghiu, pe website-ul specializat in muzica clasica, Resmusica.com.
In 9 iunie, renumitul ansamblu Arpeggiata a prezentat un program tulburator, inspirat din stravechi sonoritati si dansuri din sudul Italiei, precum La Tarantella, ale carei virtuti incantatorii se spune ca erau deopotriva terapeutice, vindecind muscatura veninoasei tarantule. Festivalul a continuat pe 12 iunie, in cartierul frematator al Halelor, la maiestuoasa biserica Saint-Eustache din arondismentul 1 al Parisului, unde Fernanda Romila si Dan Racoveanu au sustinut un concert de orga la patru miini. Beneficiile acestuia vor fi folosite pentru restaurarea orgii construite de Charles Mutin in Sala Bizantina a Palatului Behague, devenit, din 1939, fastuos sediu al Ambasadei Romaniei la Paris. Jurnalistul Thierry Hilleriteau descrie, in cotidianul “Le Figaro”, ambianta enigmatica a acestui spectaculos teatru particular, deschis de putin timp publicului francez gratie spectacolelor programate de ICR in parteneriat cu Ambasada Romaniei din Paris: “Este o mica bijuterie in stil neobizantin. O misterioasa sala de spectacole cu aspect de «grota sacra», cu secrete stiute doar de artistii simbolisti ai inceputului de secol XX. Cuibarit in inima arondismentului 7, fostul teatru al Martinei de Behague, despre care se spune ca a fost cea mai bogata femeie din Europa, n-a mai activat din 1930. In 2009, ICR sin parteneriat cu Ambasada Romaniei, proprietarul locatieit il deschide publicului francez, organizind aici Festivalul Noptilor Baroce. Ocazie de a admira, in 2012, doua dintre cele mai stralucitoare sperante ale scenei romanesti, Ruxandra Donose si Teodora Gheorghiu, si mai mult decit atit, de a se lasa fermecat de ambianta locului”, se entuziasmeaza jurnalistul francez. “Ne bucuram sa avem din nou, in 2012, Festivalul Noptilor Baroce la Ambasada Romaniei, in Sala Bizantina. E o placere pentru noi, atunci cind ICR are programate momente de asemenea nivel, sa ne asociem acestui demers de promovare a culturii romane”, a declarat Yvette Fulicea, diplomat la Ambasada Romaniei la Paris.
O sala de… 5 milioane de euro
La sfirsitul secolului al XIX-lea, in saloanele impodobite cu lambriuri pretioase, amfitrioana Martine de Behague primea oaspeti de seama, printre care Proust, Rodin, Paul Valery sau Gabriel Faure. Evenimente artistice si mondene sporesc faima acestui hotel unic, odata cu construirea, in 1898, a celei mai spatioase sali private de teatru din Paris, dotata cu 600 de locuri, orga si un sistem original de ecleraj. In 1905, in decorul bizantin al acestei sali de spectacol, Gabriel Faure si-a dirijat opera Requiem, iar Isadora Duncan a dansat pe aceeasi scena in 1909, sub privirile admirative ale lui Rodin. Thierry Hilleriteau subliniaza in “Le Figaro” importanta sensibilizarii unor mecena care sa contribuie la restaurarea miticei locatii artistice. In epoca contesei Martine de Behague orga era alimentata de un sistem hidraulic conectat la reteaua de apa a Parisului. Pentru ecleraj, “cupola lui Fortuny” era conceputa ca un dom mobil, spectaculoasa inginerie si dovada, in acelasi timp, de geniu scenografic: “Cind aripile cupolei se deschideau, razele de lumina se focalizau pe o placa de metal pe care era gravat un peisaj”, descrie Simona Radulescu, directoarea adjuncta a ICR Paris, recunoscuta printre francezi drept un specialist entuziast al acestui loc patrimonial, inscris in inventariul suplimentar al monumentelor istorice pariziene.
Costurile de restaurare a salii, orgii si celebrei masinarii din cupola s-ar cifra la 5 milioane de euro. Pe linga faima locului, programari prestigioase, precum festivalurile Nopti de teatru sau Nopti Baroce la Palatul Behague, sint menite sa atraga atentia unor mecena privati care sa investeasca in restaurarea locatiei: “Cee ce ar fi o reparatie justa fata de cea care a fost, la timpul ei, una dintre cele mai mari figuri ale mecenatului francez, contesa Martine de Behague”, concluzioneaza jurnalistul de la “Le Figaro”.
Arpeggiata: exuberanta si rafinament
In culise, la repetitii sau in timpul spectacolului propriu-zis, ansamblul Arpeggiata a dat masura a ceea ce arta poate coagula, o alchimie unica de emotie si discretie, maiestrie si spontaneitate, exuberanta si melancolie. Ansamblul vocal si instrumental Arpeggiata, fondat de muziciana Christina Pluhar in 2000, cu inconfundabila amprenta sonora a ciupirii corzilor pe instrumente baroce, si-a facut o profesiune de credinta din amestecul genurilor si al disciplinelor, al artistilor din orizonturi si traditii diferite: muzica baroca savanta se poate topi in jazz, ritmul flamenco nu exclude cadenta dansului contemporan, sonoritatile traditionale asociaza inflexiuni lirice clasice, teatrul-dans da corp sensibil poeziei. Cautare, improvizatie, amestec, recuperare, rafinare a filoanelor, si rezultatul e de fiecare data o intilnire unica: programele Arpeggiata mizeaza pe surpriza si inedit, recuperind sensurile originare ale termenului baroc: o perla de forma neregulata – in secolul al XVI-lea, sau un element surprinzator – in secolul al XVIII-lea.
Asistind la repetitii, am avut privilegiul unor clipe de gratie: acordarea vie a artistilor unii cu altii, cu repetarea gesturilor si a frazelor muzicale, iarasi si iarasi, pina la a forta puritatea, interactionind subtil, ca niste instrumente organice pe scena. In concert, ca o zeita-mama discreta si in acelasi timp magnetica, Christina Pluhar a dirijat fara sa dirijeze, incuviintind din privire sau impulsionind cu o leganare a instrumentului ei misterios, molateca si feminina teorba, soi de lauta corpolenta, senzuala.
Magia reprezentatiei din 9 iunie din Sala Bizantina s-a bazat pe aceeasi sinteza uimitoare: rafinamentul bucatilor instrumentale (Christina Pluhar la teorba, Haru Kitamika la clavecin, Boris Schmidt la contrabas, Sarah Ridy la harpa baroca, Marcello Vitale la guitara baroca, Dorn Sherwin la cornet si Sergey Saprychev la percutii) a alternat cu vocea tulburator de feminina, invaluitoare a lui Vincenzo Capezzuto, interpretind cintece traditionale italiene, si cu rasucirile incantatorii ale Annei Dego, superba artista de teatru-dans. Un moment de vigoare, tandrete si umor l-a oferit percutionistul Sergey Saprychev care si-a mingiiat tobele si tamburinele ca un fachir, facind sala sa explodeze de exuberanta.
“De unde vine magia noastra? Nu stiu nici eu cu precizie, mi-a marturisit Christina Pluhar. Cert este ca exista ceva samanic in sonoritatile si dansul atit de vechi al Tarantelei, in jurul careia am structurat programul din cadrul Festivalului Noptilor Baroce la Palatul Behague. Iar spatiul artistic al Salii Bizantine are profunzime si mister, eu personal m-am indragostit de aceasta sala”, a adaugat muziciana. “Arpeggiata ne-a trecut prin toata gama de sentimente, fiecare moment a spus o poveste, iar complicitatea intre instrumentisti si artisti a fost rara”, s-a confesat o spectatoare, Emilie Dupont Lafort, ea insasi muziciana. “A fost o seara somptuoasa, vibrind de frumusete si de viata”, a fost de parere Pierre-Philippe Jandin, profesor de filosofie, unul din cei 250 de spectatori care au umplut sala la refuz. “Cea mai mare multumire este bucuria publicului, faptul ca am plecat cu totii acasa cu mai multa frumusete in noi”, a concluzionat Simona Radulescu, coordonatoarea festivalului. “Si acest lucru pentru ca sintem convinsi ca Sala bizantina a Palatului Behague devine locatia unui rendez-vous cultural inconturnabil in Paris, in conditiile in care metropola ofera sute de spectacole pe seara”, a adaugat directoarea adjuncta a ICR Paris.
Si un stop cadru revelator, cu fata spre scena: in bratele parintilor iubitori de muzica si de bolti bizantine, fara sa fi implinit anul, cel mai mic spectator a ascultat vrajit, pina la capatul celor cinci momente de bis si al aplauzelor fara restrictie, semnind astfel cea mai buna cronica a festivalului.