Am indraznit in ultimele zile sa pun sub cite un semn de intrebare patima unidirectionala cu care a fost intimpinata mai intii stirea privind plagiatul lui Victor Ponta, apoi arestarea lui Adrian Nastase si incercarea sa de sinucidere. Ma refer doar la aceste cazuri, inca atit de aprinse, pentru ca raportul la numeroase altele m-ar obliga la un articol imposibil de tinut in limitele acestei rubrici. N-am contestat nici o clipa intemeierea suspiciunii de plagiat sau motivele condamnarii fostului premier. Mai mult, permitindu-mi pareri personale, am pornit de la ideea ca plagiatul e incontestabil, iar condamnarea e perfect indreptatita, chiar daca nu cunosc in amanunt, la fel ca multi altii, datele procesului lui Adrian Nastase.
Insa tocmai pentru ca vedeam lucrurile asa, mi-am permis sa observ si faptul ca, dincolo de toate, exista un om care profita din plin de aceste scandaluri. Si, daca in sine plagiatul lui Ponta e revoltator, m-as fi simtit intr-o tara normala in cazul in care el ar fi fost descoperit cu adevarat de presa, nu folosit ca arma intr-un razboi. Sau daca vina lui Adrian Nastase e de netagaduit, in opinia multora dintre cei care l-au antipatizat teribil in perioada guvernarii sale (printre care m-am numarat si eu), m-as fi simtit mai bine ca el sa ajunga in inchisoare in urma unei decizii judecatoresti ce nu lasa loc de dubii, care sa-mi confirme independenta justitiei. Si sa nu simt ca exista multe lucruri nespuse, sa nu intrezaresc in spatele hotaririi rinjetul multumit al vreunui om cu o mare putere in statul roman.
Sigur ca, aducindu-l in discutie pe Traian Basescu, te expui deja si unui risc al penibilului, nu doar al “delictului” de opinie in ochii celor din jur. Pentru ca presedintele a reusit sa inculce o idee devenita cliseu: pentru orice vina minora, lumea arata cu degetul spre el. Ironiile sustinatorilor, de mult lipsite de orice urma de sare si piper, se invirt in categoria: “Afara ploua. Basescu e vinovat”. Fara a-si da seama respectivii ca, astfel, il cautioneaza practic pe presedinte de orice vina reala. Fara a-si da seama ca, asumindu-si cu candoare cliseul propagat chiar de oamenii de la Cotroceni, se asaza confortabil intr-o capcana. Macar la nivel de idee.
N-o fi vinovat in cazurile de fata Traian Basescu. N-am date clare sa sustin ca domnia sa se afla in spatele dezvaluirilor privind lucrarea de doctorat a lui Victor Ponta, la fel cum mi-ar fi greu sa sustin cu argumente clare ca justitia, in cazul Nastase, a fost in vreun fel influentata. Dar, asa cum spuneam mai sus, macar la niste semne de intrebare am dreptul, caci presedintele insusi, dintr-o vanitate dusa la extrem, ne-a invatat de-a lungul vremii ca tine sa-si puna apasat semnatura asupra mai tuturor scandalurilor politice importante din Romania. O semnatura pe care domnia sa o vede ca un fel de “Z” din filmele cu Zorro ale copilariei noastre. O semnatura pe care eu imi permit s-o aduc insa in spatiul romanesc, amintindu-mi de zmeii din basme care-si semnalau prezenta prin aruncarea, de departe, a unui buzdugan.
Buzduganul e semnatura lui Traian Basescu. Si e greu de uitat, spre a da un unic exemplu, ca inaintea izbucnirii celor doua scandaluri pomenite, presedintele a iesit la rampa, ironizindu-l pe Ponta exact pe seama titlului de doctor obtinut si, mai mult, insistind pe strinsa legatura pe care acesta a avut-o cu Adrian Nastase. Personal, am simtit in acel discurs o aruncare a buzduganului. Peste citeva zile, lucrurile au devenit mai clare.
Inca o data: ar fi greu, poate chiar ridicol, sa contesti plagiatul premierului sau condamnarea fostului premier. N-am nici cea mai mica intentie s-o fac, cum n-as avea nici cea mai mica placere sa-l scuz pe vreunul dintre ei, dimpotriva. Insa ma simt descurajat la gindul ca asemenea lucruri, care intr-o forma sau alta sint de competenta justitiei (fie ea “justitie academica” in cazul Ponta), apar mai degraba ca actiuni de gherila in cadrul unui razboi ce nu e al meu, dar la care sint obligat sa asist. Iar actiunile de gherila, indiferent cit de drepte (imi) pot parea, nu sint in fond acte de justitie. Unde mai pui ca, devenind obisnuinta, adversarul se va simti oricind indreptatit sa preia acelasi mod de operare. Caci, precum in basme, aruncarea buzduganului nu e doar o semnatura, e totodata si o provocare.