Izbinda nu i-a fost pe masura standardelor genului, deoarece n-a avut hituri nr. 1, nici vinzari comparabile cu ale unei Joan Baez, de exemplu. Totusi, statutul lui Patti Smith este inalterabil si trece dincolo de moda sau curente perisabile. Si asta fiindca ea reuseste performanta de-a combina diferite modalitati de expresie muzicala, poetica si scenica intr-o sinteza cuceritoare, careia de regula i se aplica emblema de “cult-art”.
Putine personalitati ale muzicii rock au atitea legaturi evidente cu (si se nutresc din) tezaurul culturii clasice, putine pot discuta de pe pozitie egala cu poeti autentici, fie distinsi cu premii, fie outsideri carora li se recunoaste valoarea in cerc restrins. Fortind un pic nota, as spune ca Patti Smith este in primul rind o buna poeta, preocupata de ambiguitatile fiintei umane. Ceea ce suna deseori bombastic in multe asemenea incercari lipsite de ecou, la Patti Smith nu distoneaza, chiar daca muzica se circumscrie mai degraba curentului punk, binecunoscut pentru excesele sale dizarmonice. Sa se datoreze asta oare faptului ca Patti si grupul ce-a sustinut-o au activat multa vreme pe scena underground din New York-ul anilor ‘70? Posibil si facil de admis. Este clar ca epoca si mediul au contribuit decisiv la distilarea mesajului, la epurarea actului artistic de greata comercialului cu orice pret. “Nu-mi vind sufletul nici lui Dumnezeu!”, declara Patti Smith pe-atunci, in suita altor declaratii socante, dupa tipicul “rupe cu traditia!”. Toate astea n-au determinat-o sa traiasca in afara societatii, asa cum scria intr-un cintec, si cum chiar supravietuiau destui inadaptati ai capitalismului sufocant.
Semnalele disperate emise de Patti Smith s-au stins in zatul consumist. Nici un album n-a avut vinzari pasibile de-a transforma pe acida poeta si cintareata intr-un star de prim-plan, careia sa-i fie asternut covorul rosu la scara avionului ori sa-i sara paparazzi peste gardurile vilei. Si nu-i lipseau condimentele, sarea, piperul si ardeiul foarte iute al presei de senzatie: nenumarate legaturi cu rockeri din zona punk, new-wave, hard-rock, o lunga prietenie cu fotograful homosexual Robert Mapplethorpe, militantism pentru cauze nobile precum foametea din Etiopia sau disidenta din Europa de Est, sufocata de Cortina de Fier, implicare in problemele sociale, atitudini anti-razboinice s.a.m.d. Insa, dincolo de banalitatile obisnuite scenei si culiselor showbiz, femeia cu alura masculina gestiona energia unei constiinte hranite cu poetii francezi “damnati”, cu pictura clasica si moderna, cu opusurile, arpegiile si variatiunile compozitorilor consacrati. Daca poezia nu-i era straina, ba dimpotriva, proza la care s-a “inhamat” i-a adus National Book Award pentru cartea autobiografica Just Kids, in 2010.
Banga, 2012, Columbia, este revenirea la origini, pe o spirala net superioara, tehnic vorbind. Ajutata de vechi prieteni si colaboratori, Patti Smith editeaza o duzina omogena de cintece meditative, melancolice, fara agresivitatea dinamica a tineretilor zbuciumate, de-o muzicalitate sofisticata si-o pasiune impresionanta, cu dedicatii pentru Amy Winehouse, Maria Schneider, Tarkovski si referiri la Seneca, Pierro Della Francesca, Amerigo Vespucci sau Columb… Auditia traduce o stare de catharsis la care nu te-ai astepta din partea unor batrini punk-rockeri precum Patti, Tom Verlaine sau Lenny Kaye. Enigmatic si plin de fervoare, elegiac, visceral si elegant, albumul e altceva – si mai mult – decit un comeback reusit.