Tot Ionesco trebuie sa se fi aflat si in spatele interesului pe care Marcel Cuvelier l-a manifestat pentru montarea Scrisorii pierdute, in 1955, la Paris, la Theatre de Poche. Cuvelier pusese in scena Cintareata cheala si Lectia cu numai citiva ani inainte, in variantele care se pot viziona si acum la La Huchette-ul parizian, si, cu certitudine, despre clasicul nostru auzise de la autorul lor. Francezii zic despre Caragiale ca e “le Moliere roumain”, evaluare corecta axiologic, numai ca opera dramatica a romanului e mai putin numeroasa si infinit mai putin populara. In timp ce Moliere e jucat in intreaga lume, “le Moliere roumain” e condamnat la un vesnic anonimat international postum. In primul rind de noi, compatriotii care, citindu-l pe acelasi Ionesco, desi ne-a injurat, am sfirsit prin a-l admira, si care facem prea putine pentru a-l promova in lume, asa cum ar merita si cum ar face alte natiuni. Exista citeva traduceri ale pieselor sale, ultimele, din 2002, de la precedentul focus, insa rostul textului dramatic e sa fie reprezentat in scena, in fata unui public, si in acest plan lucrurile stau cit se poate de rau. Desi autoritatile si forurile culturale isi amintesc de dramaturg cu ocazia aniversarii-comemorarii unui numar rotund de ani, ca acum, in 2012, lipsesc programele prin care opera caragialiana sa ajunga, macar in plan european, la locul ce i se cuvine.
Daca decidentii au alte liste de prioritati, iar vremurile sint si ele grele, ceea ce mi se pare de neinteles e atitudinea unor carturari. Care sustin ca e mai intelept ca despre I.L. Caragiale sa vorbim numai noi, intre noi! Am constatat empiric existenta a doua categorii de asemenea intelectuali, multi, de marca: prima categorie apreciaza ca nu e de dorit ca strainatatea sa afle despre pacatele societatii romanesti pe care dramaturgul le-a incriminat cu atita virulenta. De parca articolele documentate din presa lumii referitoare la realitatile autohtone ar fi mult mai onorante! O a doua categorie afirma ca lucrarile dramaturgului ar fi intraductibile! Si unii, si altii ii fac scriitorului un deserviciu, mentinindu-l fortat in limitele limbii romane. Nu sint specialist in traductologie, dar consider ca pentru orice traducator profesionist sarcina talmacirii pieselor lui “nenea Iancu” ar deveni o provocare. Jocurile de cuvinte, stilcirile, arhaismele, regionalismele si toate celelalte specificitati lingvistice isi pot gasi echivalente intr-un optim acceptabil, determinat de sintagma traduttore, traditore. Traducerea e, in fond, un proces complex, dificil, imperfect de redare nu atit a literei, cit mai ales a unei semnificatii cit mai apropiate de autorul de referinta.
Obligatia de a ne promova valorile e a noastra
Altii spun ca nu exista interes! Pardon, monser! De aceea s-a inventat marketingul, ca sa-l creeze ori stimuleze. Bursele pentru traducatori, finantarea unor montari in strainatate pe textele lui Caragiale, seminariile de specialitate ar genera un orizont de interes, pe care opera lui l-ar suscita cu prisosinta. Exemple demne de urmat sint ale polonezilor, ungurilor, cehilor. Ceea ce, iata, inca nu s-a inteles in materie de politici culturale este ca obligatia de a ne promova valorile e a noastra, a romanilor. Ca participarea la competitia valorilor europene e absolut obligatorie si cu cit o aminam, cu atit continentul va fi captivul cliseelor livrate de televiziuni ce mediatizeaza infractionalitatea aducatoare de rating. Nu-i o idee originala, tine de domeniul evidentei strategice: “Portretul” lui Ionesco ar putea constitui startul intr-un plan national de popularizare internationala a operei caragialiene. Ionesco insusi, impreuna cu Monica Lovinescu, a facut un gest prin volumul aparut in anii ‘90, la Editions de l’Arche. Fiind vorba despre texte de reprezentat scenic, traducerea adecvata ar trebui sa combine doua perspective: traductologica si teatrologica. Adica sa-i multumeasca si pe filologi, si pe oamenii de teatru. Deocamdata, pina la proiecte in afara granitelor si pina se vor pune de acord filologii si traductologii, practicienii au recurs la formule nonverbale de “traducere” a lui I.L. Caragiale: Mihai Malaimare a realizat spectacole cu statui vivante, iar Gigi Caciuleanu a imaginat un spectacol de teatru coregrafic, intitulat D’ale noastre. Merita vazute!