Revenind in California si in 1953, la jumatate de ora de la ingerarea celor patru zecimi de grame de mescalina, Huxley, inregistrat pe toata derularea experimentului, incepe sa fie constient de anumite modificari in perceptie. Asa cum el insusi recunoaste, nu a fost niciodata inzestrat cu o prea mare imaginatie vizuala, cuvintele poetilor nu i-au evocat niciodata imagini, in pragul somnului nu are “viziuni hipnagogice” si doar printr-un efort de vointa reuseste sa evoce, nu foarte dinamic insa, lucruri ce s-au intimplat intr-un trecut mai mult sau mai putin apropiat. Asadar, tine el sa precizeze, mescalina nu i-a produs viziuni cum se intimpla in alte cazuri, fete, siluete de oameni si animale, peisaje, spatii enorme, cladiri crescind magic ori metamorfozindu-se, “marea schimbare” petrecindu-se doar “pe tarimul faptului obiectiv”.
Astfel, prima observatie pe care o consemneaza este “dansul lent al unor lumini aurii”, dar nu ni se precizeaza locatia. Apar curind “suprafete de un rosu-somptuos” care se dilata in “modele mereu in schimbare. Cind inchide ochii, vede un complex de structuri cenusii “ce se iscau in valuri de sfere palid-albastrui”. Dupa inca o ora se gaseste in biroul sau contemplind o vaza in care se afla un trandafir roz, o garoafa siclam cu galbui si un iris violet-palid. Ceea ce dimineata parea un ciudat aranjament floral, acum s-a transformat in “miracolul existentei in propria sa nuditate”. Florile stralucesc in “propria lor lumina interioara, aproape framatind sub greutatea semnificatiei ce le-a fost data”, iar semnificatia lor, atit de “intensa”, consta “nici mai mult nici mai putin decit in faptul ca erau – o vremelnicie egala totusi vietii eterne, o pieire perpetua egala totusi Fiintei pure, un manunchi de detalii minuscule si unice in care, prin nu stiu ce paradox indicibil, dar de necontestat, se lasa vazuta sursa divina a existentei in totalitatea sa”. Cartile din biblioteca stralucesc si ele in culori luminoase, intense: “rosii ca rubinul, legate in jad alb, carti de agat, de acvamarin, de topaz galben, carti de lapislazuli”.
Toate sint pline de un inteles intrinsec, “gata sa sara de pe raft, insistind sa-mi capteze atentia”. Spatiul este in continuare perceput ca mai inainte, dar devine lipsit de autoritate. Timpul pare sa existe “din belsug” si este neimportant. Mobila nu mai are nici ea relevanta din punct de vede utilitar, ci pur estetic, numai buna de contemplat, dar o contemplatie neobisnuita care anuleaza granitele dintre subiect si obiect. “Am petrecut mai multe minute (…) nu contemplind formele din bambus ci, de fapt, fiind formele de bambus – sau mai degraba fiind eu insumi in ele; sau, si mai exact, (…) fiind non-eul meu in non-eul care era scaunul”, precizeaza scriitorul. Faldurile pantalonilor devin si ele impregnate de “faptul-de-a-fi”, iar posesorul lor le consacra minute bune din ziua in cauza. “Asa ar trebui sa vedem”, exclama el de mai multe ori, “asa arata lucrurile in realitate. “ Dar concomitent cu exclamatia, are loc si constientizarea faptului ca daca am ajunge sa vedem asa, “nu am mai vrea sa facem niciodata altceva”. E important aici de precizat ca Huxley, pe urmele filosofului englez C.D. Broad (inspirat la rindu-i de Bergson), considera ca “functia creierului, a sistemului nervos si a organelor de simt ar fi in principal eliminatorie si nu productiva. Orice persoana este in orice moment capabila sa-si aminteasca tot ce i s-a intimplat vreodata si sa perceapa tot ce se petrece in univers”, este el de parere.
Astfel, “creierului si sistemului nervos le revine rolul sa ne protejeze, sa nu ne lase coplesiti si derutati de o masa de informatii in cea mai mare parte inutile si irelevante, percepute si amintite clipa de clipa, blocindu-le si permitindu-i sa treaca doar unei selectii restrinse si speciale, dar folositoare din punct de vedere practic”. Dar mescalina (si, vom vedea in curind, nu numai ea) slabeste ceea ce scriitorul numeste “valva reductoare a creierului”, permitind si lucrurilor “inutile” sa ne invadeze constiinta. Problema care apare este ca efectul acestor “lucruri inutile” asupra constiintei este atit de mare, incit o multime de alte “lucruri” isi pierd din importanta. Am vazut cum spatiul si timpul devin irelevante, cum contemplarea inlocuieste actiunea, este rindul oamenilor sa-si piarda din relevanta: “Silit de cercetator sa analizez si sa raportez ceea ce fac (…), am constatat ca ocoleam deliberat privirile celor ce se aflau in camera cu mine, abtinindu-ma in mod deliberat sa fiu prea constient de prezenta lor. Era vorba chiar de sotia mea si de un domn pe care il respectam si il agream foarte mult, dar ambii faceau parte din lumea de care, pentru moment, mescalina ma mintuise – lumea eurilor, a timpului, a judecatilor morale si a considerentelor utilitare, lumea (si tocmai acest aspect al existentei omenesti doream sa-l uit, mai presus de toate celelalte) autoafirmarii, a fuduliei, a cuvintelor supraevaluate si a ideilor venerate ca niste idoli”.
Putin mai tirziu, uitindu-se la faimosul autoportret al lui Cezanne (o reproducere dintr-un album), cel in care pictorul poarta o palarie mare de paie, “capul prinde viata, aidoma unui strigoi”, si-l priveste la rindul sau pe privitor. “Ce mai pretentii! Cine naiba se crede el?” , exclama, pufnind in ris, scriitorul, dupa care realizeaza ca intrebarea e adresata de fapt intregii omeniri. Cine se cred oamenii?, altfel spus, de ce nu vad lucrurile cu adevarat importante, lucrurile la care merita sa te uiti, “lucrurile fara pretentii, multumite sa fie ele insele si nimic in plus, in largul lor in aseitate, fara sa interpreteze un rol si fara sa incerce, nebuneste, sa o porneasca solitar (…) sfidind luciferic harul lui Dumnezeu?”. Ascultind, putin mai tirziu, Suita lirica a lui Alban Berg, Huxley are aceeasi reactie dispretuitoare. “Cit isi plinge de mila!, am ricanat, lipsit de compatimire. (…) Cui ii pasa de sentimentele lui? De ce nu e in stare sa se concentreze pe altceva?”
Sentimentul ca a mers prea departe
Invitat la o plimbare prin gradina, scriitorul constata ca, “desi corpul si cugetul meu pareau sa se fi disociat aproape complet unul de celalalt – sau, ca sa fiu mai exact, constientizarea lumii externe, transfigurate, nu mai era insotita de constientizarea organismului meu fizic”, poate sa se ridice, sa mearga, sa deschida usi cu un minimum de ezitari. “Straniu sentiment (…) acela ca «eu» nu mai era unul si acelasi lucru cu bratele si picioarele din «afara», (…) si nici gitul si nici capul nu se confundau cu «eul». Straniu, dar te obisnuiai repede. “ Pe masura ce experientele senzoriale devin mai puternice, iar contemplarea frumosului-de-a-fi se transforma din deosebit in mirific, si din mirific in de-a dreptul uluitor, scriitorul intra in panica si brusc are sentimentul ca a mers prea departe. Asa trebuie sa arate nebunia, isi/ne spune el, referindu-se in mod special la schizofrenici. Rememorind acele clipe, ce-si aminteste este senzatia ca era coplesit, ca din secunda in secunda urma sa se dezintegreze “sub presiunea unei realitati mai marete decit ar fi putut sa suporte un cuget, obisnuit sa traiasca mai tot timpul in lumea confortabila a simbolurilor”. Splendidul devine inspaimintator atunci cind realizezi ca neomenescul exista, este permanent aici linga tine, incomprehensibil, dar real, iar de unul singur, fara nici un ghid care sa-l insoteasca, spiritul nu poate indura prea mult o asemenea confruntare. Ceea ce nu inseamna ca, odata efectul mescalinei trecut, nu va tinji din nou sa reintre in universul permanentelor revelatii.
Cum sa lasam “trairile vizionare” sa ne umple fiinta
“Majoritatea barbatilor si femeilor duc o viata atit de nefericita, in cel mai rau caz, si de monotona, saraca si limitata in cel mai bun caz, incit impulsul de a evada, indemnul de a se transcende pe sine, chiar si numai pentru citeva clipe, este si a fost dintotdeauna una dintre cele mai de seama dorinte ale sufletului. “ Altfel spus, din cele mai vechi timpuri si pina azi, omul a dorit sa creeze si apoi sa deschida Porti in Zid (dupa formularea lui H.G. Wells), aici intrind deopotriva arta si religia, carnavalurile si saturnaliile, dansul si ascultarea oratorilor, la care se adauga toate sedativele, narcoticele, euforizantele si halucinogenele naturale posibile, plus, mai nou, cele obtinute in mod artificial. Spre deosebire de alcool si tutun, spre deosebire de cloral, barbiturice, benzedrina si bromuri, Huxley sustine ca mescalina este modalitatea ideala (cel mai putin toxica si fara sa creeze dependenta) pentru a ne separa de “sinele intolerabil” cu a sa “imbratisare sufocanta” si a calatori la antipozii vizionari ai Cugetului, in Cealalta Lume, lumea Cugetului Fara Limite, cum o numeste scriitorul in urmatorul eseu, Raiul si Iadul, publicat in original in 1956, ca o continuare la Portile Perceptiei.
Intr-adevar, concede el aici, exista si alte cai, nu doar ingerarea de substante halucinogene (Huxley a experimentat mult si cu un alt drog care ulterior avea sa ajunga faimos, acidul lisergic, cunoscut si ca LSD), de a face aceasta calatorie – hipnoza, postul, asceza, auto-flagelarea, inhalarea dioxidului de carbon (si producerea lui in corp prin diverse mijloace), lampa stroboscopica, toate avind rolul de a reduce eficienta asa-numitei valve reductoare a creierului si a lasa “trairile vizionare” sa ne umple fiinta. Meticulos, Huxley le discuta pe fiecare in parte, analizindu-le virtutile vizionare, eseul sau devenind treptat un fel de incursiune in istoria omenirii din perspectiva felului in care a incercat sa patrunda dincolo de Zid in lumea Cunoasterii Atotunificatoare.
Huxley n-are nici un dubiu cu privire la existenta divinitatii, a unei forme de Rai si de Iad (la care putem avea acces chiar inainte de a muri), a unei lumi infinit mai vaste, mai fascinante, dar si mai infricosatoare decit cea la care avem acces prin puterea perceptiilor noastre comune, a mintii si creierului nostru in starea lor “naturala”. A fost atit de convins, incit cu citeva ore inainte de a muri i-a cerut sotiei sa-i faca o injectie intramusculara cu 0,1 mg de LCD. Dupa ce-am citit cartea de fata, mi se se pare o rugaminte cit se poate de fireasca…
Aldous Huxley, Portile perceptiei. Iadul si Raiul, traducere de Mihai Moroiu, colectia “Eseuri si confesiuni”, Editura Polirom, 2012
Galerie foto
