Cum aleg cartile despre care scriu? Cred ca e mai motivant sa scrii despre o carte buna decit despre una proasta. Merita sa intervii si sa spui lucrurilor pe nume abia atunci cind, din anumite cauze, carti caldute primesc elogii fara masura. Prin urmare, cartile despre care apuc sa scriu (chiar aceasta este situatia, pentru ca intentii am multe, dar putine duse pina la capat) sint efectul unei selectii din selectie. Teancul cu volume pe care le-as recenza este destul de substantial, doar ca atunci cind pica deadline-ul, trag de urechi una in functie de stare, chef. Nu sint un cronicar organizat: mi se intimpla sa nu apuc sa scriu despre carti care mi-au placut mult. Dar, de regula, incerc sa nu trec peste titlurile care chiar mi se par importante. Dar nu-mi reprosez nimic: si cantitativ, si ca miza, cronica literara ocupa un loc neinsemnat in activitatea mea din ultimii ani. Nu as renunta in ruptul capului la ea, dar nici nu m-as limita doar la atit.
Din pacate, nu este o legatura directa intre receptarea critica si succesul de public. Scriitori foarte buni precum Radu Aldulescu, Bogdan Popescu sau Horia Ursu nu au succes de public. Un mare romancier ca Nicolae Breban nu mai are nici el. In schimb, exista autori vandabili care, e limpede pentru orice critic onest, sint de pluton. Nu exista, la ora actuala, in Romania, nici o voce critica atit de autoritara incit sa influenteze vinzarea de carte – e un adevar de care nu trebuie sa ne temem. Rostul criticii literare nu este sa vinda cartea, ci sa stabileasca, in interiorul breslei, o ierarhie plauzibila. De aceea, cred ca scriitorul care se respecta pune mult mai mult pret pe receptarea critica decit pe succesul de public.
Am scris in ultima vreme in cel putin doua rinduri (in “Observator Cultural” si in “Ziarul de Iasi”) despre neajunsurile inerente la care trebuie sa se astepte un critic de intimpinare onest; nu tin sa revin asupra temei. Cum a fost de cealalta parte a baricadei? Nu ma pling. Am cules cronici nemeritat de laudative si citeva sceptice. Stiu bine ca un autor trebuie sa accepte cu zimbetul pe buze orice intimpinare pe care cartea sa o stirneste. Ca mai exista si reactii perfide, montate, tendentioase? Si acest lucru cred ca tine de firescul receptarii. Critica criticii are insa un statut mai special: e vorba de un grup restrins, de o prost inteleasa lupta pentru putere, de anumite grupuri de interese etc. Rar critic senin, care sa se poata bucura de reusita unui coleg.
Poetii, in schimb, sint mult mai altruisti. Observ ca, in ultima vreme, tineri poeti foarte buni precum Radu Vancu, Stefan Manasia, Claudiu Komartin, Dan Sociu incep sa scrie despre volume de poezie recente si o fac foarte bine; uneori excesiv de prieteneste, dar acesta nu este un pacat de neiertat. Cred ca acest lucru se explica si printr-o lipsa de reactie a criticii actuale fata de acest fenomen viu, diversificat, care este poezia ultimilor 5-6 ani. Daca la inceputurile anilor 2000 se putea discuta de o receptare generoasa, acum poezia nu mai ocupa prim-planul in interesul criticii de intimpinare. Eu unul nu identific un exeget tinar care sa se fi specializat in critica de poezie (mai dificila, mai nuantata), asa cum au facut-o, la vremea lor, un Marin Mincu, Gheorghe Grigurcu, Al. Cistelecan, Octavian Soviany. Prin urmare, as spune ca, dintre toate genurile, cele mai mari datorii le avem fata de poezie.