Si cred ca ceea ce scriu ma angajeaza pe mine in mai mare masura decit pe cel recenzat. Oricit de bizar ar parea, mie imi pasa mai mult daca textul meu e unul bun sau prost, decit daca e de bine sau de rau (si da, o cronica poate fi proasta si daca e “de bine”). Exista carti care imi plac mult, dar despre care nu apuc sa scriu nimic pentru ca nu gasesc tonul potrivit. Deci nu exista sansa sa produc, cindva, vreo Istorie a literaturii romane contemporane: de “lista” rezultata din scrierile mele de pina acum as fi primul nemultumit.
2. Comunitatea critica din Romania e destul de mica. Se spunea acum citiva ani: noi scriem, noi citim. Cu toate acestea, cred ca lucrurile s-au mai schimbat. Instantele critice s-au multiplicat, critici de mare suprafata sint multi, exista chiar si citiva critici de autoritate. In mare, s-a cam restabilit echilibrul de forte critice al generatiilor sanatoase, precum in anii ‘60; era si cazul, vazind aportul literar atit de consistent, ca volum si valoare, al douamiistilor. Dar observ ca ma abat de la subiect. Intrebarea era daca mai conteaza sa fii recenzat astazi. E o intrebare pentru autori, care trebuie sa se decida daca isi doresc sa vinda si sa fie populari sau sa fie cititi in profunzime si validati pentru performanta literara. Desi am folosit disjunctia, eu cred ca cele doua variante sint compatibile si ca nici un scriitor care se respecta nu va fi multumit sa vinda bine, dar sa aiba o presa de specialitate proasta. Oricum, daca piata literara e sanatoasa si autorii romani razbat cu succes in strainatate, ar fi cazul sa ne asiguram ca exista si un cadru functional de validare literara in tara. Si, gratie mai ales junei generatii critice, el exista.
3. Recenziile la cartea mea, Viata lui M. Blecher. Impotriva biografiei, aparuta anul trecut, le-am primit cu bucurie, pentru ca au fost, cam toate, favorabile si chiar pline de simpatie. Astfel, daca imi cam desconsideram activitatea de cronicar pina acum, socotind-o intermitenta si aleatorie, acum sint obligat sa o pretaluiesc cu mai mare grija, deoarece stiu ca semnalele pozitive date cartii mele se datoreaza in oarecare masura si tipului de critic care s-a vazut ca as fi, mai inainte, din cronici. Culmea e ca, daca exercitiul cronicaresc te insingureaza (fie in fata cartii pe care o citesti, fie izolat metafizic in fata tabloului adversitatii omenesti, daca vreun autor nemultumit de cronica se apuca sa te incondeieze el prin reviste si pe bloguri), faptul de a fi autor te pune in comunicare cu o seama de colegi, a caror apreciere iti poate da sentimentul unei comunitati si chiar solidaritati intelectuale. Dar aici sint sigur ca gresesc, investind prea mult afectiv intr-un domeniu care nu doreste decit expertiza noastra tehnica…
4. Cam multe intrebari aici. Nu mi-am facut prieteni prin recenzii. Sper ca nici dusmani (adica sper ca le-a mai trecut supararea intre timp). Trebuie sa zic ca despre prieteni am scris rar, dar nu de teama pierderii “obiectivitatii”, ci de grija de a nu imi atrage oprobriul comunitatii noastre, atit de atenta la deontologie incit nu se da indarat de la practica ineleganta a procesului de intentie. De vreme ce prietenii mi-i selectez si in functie de inteligenta lor artistica, n-a trebuit sa scriu despre carti proaste ale lor. Am ocolit, de obicei, si cartile proaste ale celorlalti, nu atit pentru ca sint un om blind, nededat la violenta de presa, cit pentru ca tipul de critica pe care-l practic se bazeaza pe interpretare, deci pe colaborarea cu textul. Iar daca textul nu-mi ofera nimic, realmente nu mai pot sa scriu despre el. Si apoi nu ma mai pot amagi ca triez tot ce se publica in Romania; ma multumesc cu gindul ca scriu, in general, despre autori de calitate si ca scriu lucruri care sa nu poata fi spuse de oricare altul in locul meu.
5. Eu am citit o cronica distrugatoare scrisa in “The New Yorker” de Nabokov la aparitia romanului Greata al lui Sartre, e drept ca prin anii ‘40. Asa ca nu vad dezastrul in a-i lasa pe scriitorii romani sa se recenzeze si unii pe altii. Citiva o fac, cu sarm si competenta, dar nu in ritmul criticilor “de meserie”. M-ar bucura ca, sa zicem, Radu Vancu sa scrie mai des critica de poezie. Dar cineva trebuie sa-i scrie si versurile, nu?