Primul impuls acum, in dimineata de vineri, 29 iunie 2012, dupa o noapte mai mult alba, e sa scriu citeva rinduri despre cum mi s-a innegurat sufletul in ultima vreme si, in chip de rubrica despre bucuriile marunte care ne insenineaza viata, sa mizgalesc cu negru un ditai dreptunghiul, pina in josul paginii, semn ca nu mai am nimic de spus si ca vad totul intunecat. Asa:
Stiu ca trucul e vechi, dar mi se pare ca acum, in ce ma priveste, asta ar fi cea mai cinstita solutie, daca tot n-am ce scrie. Nu mi s-a intimplat niciodata in ultimii 20 de ani sa am sufletul atit de plumbuit din cauza unor intimplari din jur care, aparent, nu ma privesc direct, dar care trec prin mine ca niste sulite. Unele (cele mai multe) vin din ce se intimpla in ringul politic. Sint bine stiute: lovitura dupa lovitura, KO dupa KO (fara nimic sportiv si barbatesc la mijloc), nedreptate dupa nedreptate, minciuna dupa minciuna, rafuiala dupa rafuiala. Altele se petrec chiar in mica mea preajma: nervi, scandaluri, urlete, tensiuni in pragul exploziei. De parca un virtej sinistru ne-ar fi absorbit pe toti si ne-ar fi intunecat mintile. Cum bine spunea, de la mare distanta, C.B.: mania.ro sau, daca vreti cu diacritice, minia.ro – asta-i adresa noastra din ultima vreme.
Si totusi, si totusi. Au fost citeva intimplari care m-au facut sa nu trec direct pe prozac si care m-au ajutat sa-mi tin firea. Iata-le: Intii, faptul ca am reaflat frumusetea si rostul solidaritatii si ca ne-am redescoperit, dupa multa vreme, de aceeasi parte a baricadei, cind am sustinut ICR-ul. Am fost alaturi, pe strada Alba-Iulia din Timisoara sau in curtea galeriei Triade sau la conferinta de presa, toate generatiile, indiferent de simpatii ideologice, estetice, politice. Cu fermitate, dar si umor, de la copilutii Ioana si Vlad purtindu-si tantos papioanele, pina la maturii si virstnicii descinsi parca dintr-un roman interbelic. Apoi cele doua zile ale Ioanei Pirvulescu la Timisoara, cu o conferinta exceptionala, Caragiale viu, si cu o lansare de zile mari a amintirilor culinare si a retetelor din Intelectuali la cratita, pe care i-am organizat-o fastuos, cu public mult, in Sala baroca a Muzeului de arta din oras.
As mai adauga o plimbare ireala cu vaporasul electric Duffy pe care le-am facut-o cadou dupa examen masteranzilor de la jurnalism, pentru ca au fost isteti si sirguinciosi. Da, as putea spune ca in dupa-amiaza aceea de iunie am simtit o bucurie pura, alaturi de cei 13 tineri, cum stateam si ascultam povestile capitanului care ne purta incet de-a lungul Begai, de parca am fi fost la Venetia ori Amsterdam, dar mai ales cum am incremenit cu totii, in tacere, la capat de drum, linga vechea uzina de apa, imbatati de mirosul caprifoiului si teilor, de trilurile sutelor de pasari si de blindetea luminii.