Nu orice incinta poate deveni spatiu adecvat prezentarii unor spectacole teatrale ori muzicale. Adevarul acesta il stiau inca din Antichitate vechii greci. Atunci, teatrul era considerat un element esential in formarea bunului cetatean. Aristotel insusi pomenea, in cea dintii lucrare apuseana de teorie teatrala, despre catarsisul eliberator activat de stirnirea milei si fricii. Amfiteatrele edificate special, cu platforma de joc dipusa la baza unei coline si cu spectatorii, in numar de ordinul a 20.000-30.000, asezati pe gradene urcind in panta, constituie, inca si azi, la mii de ani de la inaugurare, stralucite exemple de arhitectura specifica. Cu o stiinta extraordinara, constructorii asigurau o acustica si o vizibilitate perfecte, uimitoare si pentru specialistii prezentului. Care le iau ca model. La Epidaur, de pilda, geometria formelor, raporturile dintre semicircular, circular, inclinatie, unghiuri, si calitatile materialelor utilizate fac ca soaptele din scena sa se auda pina in ultimul rind. Fara ecou ori alte distorsionari, doar sunetul pur. Iar vizibilitatea sa fie fara cusur. Anticii iubeau sunetul, caci tot Aristotel sublinia importanta cintului printre regulile de aur ale unei tragedii.
Revenind in prezent, acustica ramine unul dintre parametrii vitali pentru o sala de spectacole. Marile ambiente de concert sint clasificate dupa insusirile de acest tip, evident, fara apel la sisteme tehnice de amplificare. Acustica depinde de o multime de factori, dar, o stiu si nespecialistii, calitatea e determinata in principal de forma, de raportul dintre spatiul de joc si acela in care se afla publicul, si, evident, de materialele de constructie. Aici fizica si legile ei precise se manifesta prin efecte uimitoare. Traiectoria sunetului, materialele care il absorb ori reproiecteaza spre emitator si receptor, de la constituentii peretilor, scindura scenei, obligatoriu, de o anumita esenta lemnoasa, pina la catifeaua din fotoliile pe care stau spectatorii devin elemente care conditioneaza cit de bine auzim ori nu intr-o sala.
Citeva probleme dupa restaurarea salii mari a Nationalului iesean
Nu mi-as fi amintit acum despre aceste lucruri daca nu mi-ar fi ajuns la urechi rumori despre citeva probleme de asemenea natura ivite dupa restaurarea salii mari a Teatrului National din Iasi. Nu iese fum fara foc, iar fumul se refera la faptul ca, nu se stie din ce motive si cum, s-au operat ajustari la nivelul scenei care fac ca din primele trei, patru rinduri, vizibilitatea sa fie aproape nula. Helmer si Fellner, da, cei doi arhitecti austrieci care au imaginat cladirea, la 1894, atit de frumoasa si de potrivita pentru teatru, au tinut cont de destinatia ei si i-au conferit toate standardele necesare de vizibilitate si acustica.
De pilda, rampa, partea din fata scenei, avea o mica inclinatie, nu pentru a-i sicana pe interpreti, ci pentru a le permite privitorilor din imediata apropiere sa vada, fara sa-si rupa gitul dind capul prea pe spate ori ridicindu-se usor din scaun. Cit priveste acustica, aceleasi voci care au lansat rumorile zic ca vom constata la primele reprezentatii cit s-a pierdut ori, Doamne, da, nu s-a pierdut din calitatile sonore! Intelept ar fi fost ca specialistii sa masoare, cu aparatura adecvata, cotele initiale, masuratorile sa fie reluate pe parcursul etapelor de restaurare si, desigur, acum, inainte de finalizare.
Pesimistii sint ingrijorati. Optimistii zic ca “problema” se rezolva cu citeva microfoane de fond ultraperformante, amplasate in punctele cheie ale spatiului de joc. Ori chiar cu lavaliere. Nu va fi insa acelasi lucru ca atunci cind sunetul ajunge la ureche impostat de actor. Oricit de sofisticate, sistemele de amplificare afecteaza naturaletea. Iar in teatru, rostirea e unul dintre elementele importante care fac o creatie. Timbrul, un mic accent asezat in fraza asupra unui cuvint, joaca cu intensitatea, cu volumul, tacerile constituie micul arsenal sonor al interpretului. Microfonul devine un intermediar care, oricit de performant ar fi, intervine in rostire si in comunicarea emotionala.