In general, asociezi fiecarui festival sau loc nou unde ajungi un detaliu care il face special numai pentru tine. Berlinul ^ vintul din Potsdamer Platz si sandvisurile cu schinken” din Arkaden. Cannes-ul e mirosul de detergent cu care se spala Croazeta dimineata si care aduce cu mirosul de tei (dar si mincarea chinezeasca, cea mai ieftina “mincare gatita” acolo). TIFF-ul e varza cu ciolan afumat. Taormina e salata Capriciosa. Ei bine, din Locarno n-am retinut nici o mincare mai speciala (ba nu, inghetata e grozava aici, mai ales cea de nuci!), dar mi-a ramas in memorie superba bicicleta electrica Flyer (canadiana, de fapt) cu care m-am dat in prima zi 41 km (dupa cum scria pe micul ecran de pe ghidon). “Ati mai mers?” , m-au intrebat de la inchirieri (daca aveai badge de festival, puteai lua numai cu buletinul, pentru o zi, o bicicleta electrica). “Am mai mers o data, recent”, am raspuns crezind ca ma intreaba daca m-am dat in general cu bicicleta (nu observasem ca e electrica si, oricum, nu cred ca m-am dat, cap la cap, mai mult de trei ore ever pe orice fel de bicicleta). Ma rog, inveti imediat sa mergi pe o e-bike, dar svuncul pe care il simti ca te impinge din spate pe bune ca e ca un drog.
Si da-i, si pedaleaza. Dupa ce iti scoti aerul din plamini urcind pe jos pe culmea de munte dinspre nord, cu vile cochete, unde se ajunge de regula cu masina, nu pe scari, ce relaxare sa atingi 30 km/h fara sa faci mai nimic si sa urci pe o panta de 35-40 de grade dind doar putin de tot din picioare!…
Dupa cum stiti, Locarno se afla pe malul Lacului Maggiore (foarte aproape de granita cu Italia). Pe malul lacului aleea e suficient de larga cit sa le permita celor care merg pe jos si biciclistilor sa nu se ciocneasca. Nu spun cit de placut e sa pedalezi incet, admirind in stinga vilele frumoase (nu ca cele din Cannes), iar in dreapta lacul cu lebede si ratuste peste care, daca e senin, zboara avioanele de scoala de la aerodromul dintre Locarno si Belinzona (lansind parasutistii chiar deasupra lacului). Si sa te intorci pe urma, sa strabati orasul pina intri intr-o padure unde poti pedala pe pietris pina-ti vine rau sau poti apuca drumeagul care, tot prin padure, te leaga de nu stiu care comuna. As fi in stare sa povestesc ore in sir despre mica mea revelatie biciclistica (la Locarno toata lumea e pe bicicleta, de la parinti care isi trag sugarii in troscolete cu copertina pina la septuagenari ascutiti la fata ca eroul Tripletelor din Belleville). Ce buna mi-a fost bicicleta ca sa ajung de la kilometrul 0, Piazza Grande, spre vestul orasului unde se gasea biblioteca video – foarte utila pentru cei care nu au mult timp de stat in Locarno si mai ales cind afara trage sa ploua si trebuie sa se miste repede.
Locarno nu e Cannes
Am stat doar citeva zile, suficient cit sa imi pot face o parere despre oras si despre festival. Locarno e de clasa A, dar chiar si la a 65-a editie pare ca se straduieste sa capete individualitate proprie, astfel incit sa nu mai fie nevoie sa traga cu ochiul la Cannes, Berlin sau Venetia. E vorba in primul rind de calitatea filmelor. Olivier Pere, fost selectioner al sectiunii Quinzaine des realisateurs de la Cannes, aflat in al treilea an de directorat artistic la Locarno (si care a aflat in timpul festivalului ca i s-a prelungit mandatul pina dupa 2014), se straduieste sa impace aura de festival inovativ si indraznet cu un coté glamour asa cum a venit obisnuit de pe Croazeta, convins ca e nevoie de vedete care sa atraga publicul – mai ales ca exista proiectiile din Piazza Grande si latura de festival popular, deschis nu doar profesionistilor, cit tuturor cinefililor. Lupta pentru a aduce in premiera cele mai interesante si sonore titluri ale anului e disproportionata din start pentru ca, daca esti un regizor mare, normal ca vrei sa iti arati filmul la Cannes. Datele cind aceste filme sint terminate permit ca lupta sa fie mai elastica si aparent mai deschisa, dar numai un director de mare festival stie cita sudoare si sarm personal intra in ecuatia obtinerii unui film.
Asa cum, dupa ce ai locuit in Bucuresti, e greu sa te muti in provincie, cineva invatat cu Cannes-ul si Berlinul are nevoie de o schimbare de perspectiva, are nevoie pentru inceput sa inceteze sa compare. Locarno nu e Cannes – punct! (Orasul e chiar mult mai frumos!) Daca te faci ca uiti de existenta premiantului clasei, ai mult mai multe sanse sa savurezi festivalul elvetian pentru ceea ce e si sa poti incepe sa descoperi cineasti noi. Pentru asta ai nevoie si de un ragaz mai mare, nu de citeva zile. Nu am vazut cit ar fi trebuit ca sa imi pot permite sa judec, dar din cite am auzit de la Mihai Chirilov, care vazuse mult mai multe filme din Competitia internationala decit mine (venise sa aleaga pentru TIFF), a 65-a editie nu a fost grozava. Juriul prezidat de Apichatpong Weerasethakul nu a dat nici o distinctie vechii noastre cunostinte Peter Strickland, care a debutat cu coproductia romano-anglo-maghiara Katalin Varga (premiata in 2009 la Berlin cu un Urs de Argint pentru contributie artistica deosebita) si care a venit acum la Locarno cu al doilea sau film, Berberian Sound Studio. Un film vorbit in engleza, cu Toby Jones in rolul titular, care aprofundeaza cautarile lui Strickland in materie de sunet vadite in Katalin Varga. Din pacate, haina pe care cineastul o arunca pe umerii povestii nu acopera un corp prea bine legat. Inginerul de sunet venit din Marea Britanie in Italia anilor ‘70 ca sa lucreze pentru un horror de duzina e un punct de plecare mai mult decit incitant. Dar printre pepeni storciti, morcovi rupti cu mina si tipetele actritelor neplatite de la postsincron nevroza eroului care tot creste inceteaza la un moment dat sa mai fie un subiect in sine, iar filmul isi cam pierde scopul. Ce pacat!… E mult umor in reconstituirea niciodata rautacioasa a universului filmelor de serie B, cu toata morga regizorilor ratati, populismul mimat al celor care investesc bani si cumsecadenia celor care trudesc pe mai nimic. Dar gaselnita lui Strickland tine de faptul ca nu vezi nici o secunda ce se intimpla pe ecran. Sunetul e mai important decit imaginea – si nu orice sunet. Realitatea nu e ceea ce vedem, ci felul cum interpretam ceea ce vedem. Berberian Sound Studio e un film la nivel secund sau, cum scria cineva in revista festivalului, unul care ia nastere, care se anima numai atunci cind e privit de spectator.
Peter Strickland face parte dintr-o trupa “muzicala” fondata in 1996, Sonic Catering Band, care prelucreaza electronic sunete inregistrate in bucatarie. De pilda, una dintre piesele trupei, Lactic Sugar Dream, debuteaza cu niste sunete care trimit la cartofii ce sfiriie in tigaie. Nu mai spun ca la iesirea din sala de cinema te simteai de parca ai fi fost la ORL-ist. Aceeasi senzatie de urechi destupate am mai avut-o dupa Step Across the Border, deja clasicul documentar al lui Nicolas Humbert si Werner Penzel, prezentat la o editie a Festivalului Filmului Elvetian din Bucuresti (tot neutra Elvetie, iata!…).
Filmele americane, marea descoperire a acestei editii
Despre La fille de nulle part, Jean-Claude Brisseau marturisea dupa Locarno ca nu se astepta sa fie selectionat, daramite sa ia Leopardul de Aur la sectiunea Competitia Internationala. Realizat cu resurse financiare minime, filmat in apartamentul cineastului, scris, regizat si produs de el, La fille de nulle part e povestea intilnirii dintre un matematician pensionar si o tinara vagaboanda care da buzna intr-o buna zi in viata lui. Desi cei citiva critici de la revista “Variety” au acordat Premiul Variety Piazza Grande comediei lui Noemi Lvovsky, Camille redouble, lansata la Cannes (autoarea lui a facut parte din juriul Competitiei Internationale), palmaresul a dat cistig de cauza, ca si la Olimpiada, tot americanilor. Trei lungmetraje independente americane au fost premiate in cele doua sectiuni principale. Somebody Up There Likes Me de Bob Byington, o comedie despre un barbat de 30 si ceva de ani care ramine neschimbat indiferent ce i se intimpla, a luat Premiul Special al Juriului. In sectiunea Cineastii prezentului, Joel Potrykus a fost decretat Cea mai buna speranta regizorala pentru Ape, portretul unei generatii dezvrajite, primind si o Mentiune Speciala Opera Prima, in vreme ce documentarul Tectonics de Peter Bo Rappmund, filmat la granita dintre SUA si Mexic, a primit o Mentiune Speciala la aceeasi sectiune. Olivier Pere a spus-o de mai multe ori – marea descoperire a acestei editii sint filmele americane care dovedesc ca exista noi cineasti independenti care au vazut tone de film (nu doar american) si al caror vis nu e sa ajunga la Hollywood si sa faca filme cu bugete mari, ci sa isi gaseasca propria voce.
Filme in aer liber
La Locarno au venit in acest an si americanii Jonathan Dayton si Valerie Faris, care si-au lansat aici Little Miss Sunshine in urma cu sase ani. Noul film al acestui cuplu de regizori, Ruby Sparks, aduce in fata camerei poate cel mai talentat cuplu de tineri actori americani ai momentului, Paul Dano si Zoe Kazan. Pe scenariul scris de Zoe Kazan, Paul Dano joaca rolul unui scriitor in pana de inspiratie a carui imaginatie materializeaza personajul feminin pe care il creeaza (si pe care il interpreteaza Zoe Kazan). In Piazza Grande selectia de filme proiectate in aer liber a fost eclectica. Spatiul larg poate cuprinde 8.000 de persoane si, desi in general elvetienii sint in stare sa vada un film si pe ploaie, cind toarna prea tare proiectia se muta intr-o sala. Printre filmele aratate in acest an in aer liber se numara Bonjour tristesse de Otto Preminger (cu care festivalul a organizat si o retrospectiva completa), Magic Mike de Steven Soderbergh, The Sweeney de Nick Love (filmul britanic a deschis festivalul in prezenta regizorului si a protagonistului Ray Winstone) si More than Honey – care a inchis festivalul, un documentar al elvetianului Markus Imhoof despre albine si conditia umana (pe care sper sa il vad cu alta ocazie). Mai multe personalitati au fost in acest an premiate de festival pentru intreaga cariera sau pentru cea de pina acum – de la Gael Garcia Bernal pina la Alain Delon, Arnon Milchan, Ornella Muti sau Charlotte Rampling. A venit la Locarno si actrita germana de origine romana Alexandra Maria Lara, protagonista in thrillerul psihologic elvetian Nachtlärm, unde joaca rolul unei mame al carei copil dispare.
Cineastul mexican Pedro Gonzalez-Rubio dovedeste un calm zen in documentarul sau Inori, filmat intr-un sat aproape parasit din nordul Japoniei si produs de cineasta Naomi Kawase. Distins la sectiunea Cineastii prezentului cu Leopardul de aur – Premiul George Foundation, Inori e unul din acele frumoase filme tacute in care toate elementele intra in sinestezie, ajutate de ochiul cineastului care imprima lumii pe care o inregistreaza propriul sau calm (reciproca fiind la fel de valabila). Tema filmului – un sat cu oameni putini si batrini – a fost introducerea nimerita pentru Chiri, documentarul in premiera mondiala al lui Naomi Kawase despre matusa mamei sale care a crescut-o de mica atunci cind parintii au parasit-o. Aceeasi nota elegiaca, dar mult mai personala. Prin aerul lui atemporal, calm si cumva obiectiv, Inori mi-a placut mai mult pentru ca te ajuta sa te topesti mult mai usor in fundal si sa intelegi “circuitul vietii in natura”.
300 de filme
Festivalul a prezentat in acest an 300 de filme. Faptul ca nu face distinctie intre fictiune si documentar inauntrul aceleiasi sectiuni e o provocare interesanta. Au ramas citeva titluri pe care mi-ar fi placut sa le vad – poate cu alta ocazie, dar n-as fi dat pentru nici un film nici macar o ora din aventura mea biciclistica (ce a totalizat vreo sapte ore). Daca vreti o comparatie cinematografica, dupa prima zi m-am simtit ca Bridget Jones coborind de pe bicicleta medicinala. Mai aveam un pic si ma prabuseam. Viata grea!…
Galerie foto
