– Fragment –
Ce ne ramine la sfirsitul zilelor, in afara imaginilor dragi pe care le vedem cu ochii mintii, si cine ar indrazni sa nege veridicitatea lor? Esti vaduvit de atitea lucruri cu trecerea anilor, suferi pierdere dupa pierdere, insa acesta este cursul firesc al lucrurilor, iti e interzis sa te atasezi de ceva, pina si cei care string averi pasesc in moarte fara nimic, intocmai ca ea, Hemda Horowitz, care s-a nascut mult prea tirziu sau mult prea devreme, intr-un loc si un moment total nepotrivite pentru ea, un loc si un moment ce au cerut de la ea lucruri pe care nu i-a stat in puteri sa le daruiasca, pe cind ceea ce putea sa daruiasca era respins in batjocura. I se cerea sa sara pe acoperisuri, sa topaie de pe un acoperis pe altul ca si cum intre ele nu s-ar fi cascat nici un gol infricosator, sa alerge pe poduri care se balansau puternic dintr-o parte in alta, pe linii de cale ferata suspendate deasupra defileurilor, sa pescuiasca in apele lacului in nopti reci si negre ca smoala, iar ea voia sa-i uimeasca prin vorbe, avea inauntrul ei atit de multe povesti pe care nu le scrisese niciodata, le stia pe toate pe dinafara, avea o memorie uluitoare, dar cind se apuca sa le spuna, copiii rideau de frazele pline de inflorituri, de lucrurile neobisnuite care se intimplau in ele, asa ceva nu e posibil! o criticau ei, cei citiva care se invoiau s-o asculte, nu exista asa ceva, un lac vorbitor!
Fiindca in noptile de iarna soptea in urechile lor secretele lacului, in timp ce vinturile suieratoare dadeau tircoale camerei copiilor, aflata intr-o cladire izolata de celelalte, maturind tot ce le iesea in cale, aceleasi povesti pe care i le spunea ei lacul, despre lucrurile vazute cu ochii lui si auzite cu urechile lui, gustate cu limba lui si pipaite cu degetele lui. Cea despre barca pescareasca poleita cu aur scufundata in adincurile sale, despre fetita care s-a inecat adormind pe debarcaderul lui vechi si al carei plinset se aude uneori noaptea, mama, striga ea, vino, mama, si despre barbatul ce-si cauta printre trestii aleasa inimii, pe care-i fusese interzis s-o iubeasca, soptindu-si dragostea in urechile pasarilor migratoare, pina cind isi pierduse mintile si fusese inghitit de mlastini, insa chiar si de sub pamint continua sa-i vorbeasca, pina cind gitul i s-a umplut cu tarina si a murit iar si iar, si cea despre femeia care-si dorea cu ardoare un copil si se scalda zi dupa zi in apele lacului, ca sa se vindece de infertilitate, insa lacul i-a spus, eu voi fi fiul tau, eu voi fi copilul tau, si i-a dat sa bea din apa lui, umplindu-i pintecele si umflindu-i-l pina cind a nascut un copil al apei, un val micut, care a disparut imediat printre fratii lui.
Chiar si tatal ei, caruia ii placea atit de mult sa citeasca, se strimba cind ii auzea povestile, nu e vremea pentru povesti, Hemdale, e vremea pentru actiune, ofta el, evreii au dat lumii destule povesti, numai mama ei, in scurtele vizite, o asculta cu ochii inchisi, ca si cum ar fi ascultat o muzica frumoasa, scrie-le, o indemna ea, nu ai cum sa tii minte totul, dar ea tinea minte, destinase mult spatiu povestilor in capul ei, asa ca si le amintea, nelasind loc pentru nimic altceva, pina cind n-a mai gasit cuvintele obisnuite. Cind i se punea o intrebare simpla, deschidea gura ca sa dea un raspuns simplu, dar nu ieseau din ea decit povesti, ca aburii dintr-o tigaie incinsa cind ridici capacul, si toti cei care se apropie prea tare sint opariti, prin urmare toata lumea se indeparta, in afara de tatal ei, care o lua de mina si o tira dupa el, innebunit de furie. Trebuie sa raspunzi la ce esti intrebata, trebuie sa le raspunzi pe limba lor, orice nonconformist e nefericit intr-o comunitate, de ce trebuie sa suferi mereu? Uneori avea impresia ca o va ineca in lac sau ca va indesa lacul inauntrul ei, dar cu trecerea anilor a descoperit alta cale de a-si domoli furia fata de ei doi, sapind cu ultimele puteri canale in jurul lacului pentru a-l seca, si cu toate ca era deja femeie in toata firea, maritata, nu-si putea scoate din cap gindul ca facea totul doar din cauza ei, in incercarea de-a o opri sa-i mai spuna povestile.
Desi oricum incetase deja, cu multi ani inainte, sa mai povesteasca amintirile lacului, chiar si ei insasi, daramite celorlalti, avea impresia, atunci cind il auzea pe tatal ei sustinind cu entuziasm secarea lacului bolnav, in ciuda impotrivirii pescarilor batrini, ca totul nu era altceva decit o razbunare tirzie impotriva entitatii care ii rapise fiica si ii sabotase planurile legate de educatia ei, care in ochii lui nu erau mai putin valoroase, dar care cu trecerea timpului s-au dovedit a fi si o mare dezamagire, dar n-avea sa traiasca de-ajuns pentru a vedea cit de prostesc fusese proiectul lui, si poate ca tocmai din cauza asta si murise, fiindca in momentul in care s-au incheiat lucrarile la desecare, iar comunitatea s-a napustit asupra bucatilor de pamint nou-eliberate, acestea n-au rasplatit-o cu aceeasi rivna, tatal ei a fost primul care si-a dat seama de greseala lor ingrozitoare si primul care a platit un pret personal, insa asta n-a fost de folos nimanui.
Si-l aminteste strabatind nelinistit bucata aceea intinsa de pamint, pipaind banuitor tarina uscata, care se incingea cu usurinta, plimbindu-se printre membrii kibbutzului ca un profet ursuz care strica bucuria altora, pina cind intr-o dimineata nu s-a mai trezit din somn, iar in momentul in care s-a dus sa-l viziteze la sfirsitul zilei, carindu-si cu greu burta grea, era deja rece si teapan ca o statuie de marmura, iar pe chip avea expresia aceea de furie si dezamagire cu care o privea in primii ani, cind refuza sa mearga. A ramas ca impietrita in fata patului sau, parindu-i-se ca va intinde din nou bratul s-o loveasca, fiindca era iar incapabila sa mearga, si iata ca o loveste si din pat, si din moarte, si din nou nu din cauza ca si-ar fi pierdut stapinirea de sine, ci dintr-o necesitate cit se poate de trista, iar ea isi cuprinde cu miinile burta zguduita de durere, cit de regulate ii sint loviturile, la fiecare al doilea minut incepe sa geama, cazind pe spate ca atunci, incercind sa distinga intre durerea provocata de loviturile lui si cea provocata de iubirea lui, durerea vietii si a mortii celui mai drag om din lumea asta, si cind i-au gasit acolo aproape ca era deja prea tirziu, doar printr-o minune au ajuns cu ea la spital, s-o nasca pe Dina, cu mult inainte de termen.
Nasterea primului ei copil, moartea tatalui, secarea lacului, toate astea s-au coagulat in constiinta ei sub forma unui bulb incilcit si purulent, a carui atingere, sau numai gindul unei atingeri, ar inspaiminta pe oricine. Faptul de-a fi mama si in acelasi timp orfana, doua lucruri care se impletisera, dind nastere unei legaturi predestinate si incorsetante, o lasase atit de confuza, incit in perioada aceea traia cu impresia ca tatal ei mort avea mai multa nevoie de ea decit fiica nou-nascuta, avea o nevoie disperata de iertarea ei, iar ea statea ore intregi in fata mormintului proaspat, cu laptele picurindu-i din sinii care curind vor seca, si la intoarcere cauta lacul, convinsa ca, daca il va cauta bine, il va gasi, doar n-avea cum sa dispara de pe fata pamintului, convinsa ca forta lui covirsitoare, supranaturala nu putea fi infrinta de mina omului. Nici nu se micsorase, nici nu-si schimbase infatisarea, doar ca de-acum inainte nu li se va mai dezvalui decit celor care merita, iar ea merita din plin, cine ar putea sa merite mai mult decit ea, si astfel colinda noile lanuri de griu, in strafundul carora mocneste ca o flacara, asteptind momentul potrivit pentru a-i tisni in fata, cu toate adierile si mirosurile, cu toate apele si secretele lui, iar in tot acest timp, in camera copiilor, statea intinsa pe un patut o fetita nascuta inainte de termen, sugindu-si infometata degetele mari, o fetita care in loc sa fie o alinare si o binecuvintare, asa cum sint copiii abia nascuti, parea atinsa de un blestem si astepta ursitoarea care sa spulbere vraja si s-o readuca pe mama ei in lumea celor vii si, in acelasi timp, la ea. Pina la urma, ursitoarea a venit intr-adevar, cam dupa doi ani, doar ca sub forma unui nou copil, a unui copil care a reusit sa-si mintuiasca mama de chinuri si sa-i umple inima de iubire; fara nici cel mai mic efort, el a reusit acolo unde ea a suferit o infringere amara, prin urmare nu asupra ei se revarsa iubirea mamei sale, ci asupra lui.
Iar in tot acest timp el o astepta acolo, la fel de tacut si dezamagit ca fetita lor, Elik al ei, atletic si frumos, cu trasaturi exotice, de care fusese atrasa din clipa cind sosise in kibbutz, impreuna cu un grup de baieti si fete din Europa, care au umplut spatiul acela dezgustator de familiar si previzibil cu accente straine, cu muzica unor limbi necunoscute, cu povesti despre zapada si cirese, paduri si automobile, povesti ce le stirneau adultilor doruri interzise, asemenea unor bomboane otravite, iar copiilor, o batjocura plina de aroganta, insa ea se simtea atrasa de ei, si mai ales de el. Parea diferit chiar si de ceilalti tineri din grupul lui, refuzind sa se integreze, plimbindu-se de unul singur pe marginea soselei, ca si cum ar fi asteptat un oaspete care nu avea sa vina niciodata, si abia dupa ce l-a cunoscut a aflat ca intr-adevar isi astepta cu ardoare parintii mult iubiti, care il condusesera pina la vapor si se despartisera de el cu ochii in lacrimi, promitindu-i ca i se vor alatura in trei saptamini, imediat ce vor primi documentele necesare calatoriei, dar trecuse deja un an intreg si nu mai stia nimic despre ei, cu toate astea a continuat sa-i astepte toata viata, refuzind sa se maturizeze in lipsa lor, si abia cind au ajuns la virsta la care oamenii se intorc in tarina din care au fost plamaditi, dupa cum e mersul firesc al lucrurilor, cind el insusi se apropia deja de virsta intelepciunii, abia atunci a renuntat la speranta, iar cind flacara aceea s-a stins inauntrul lui l-a cuprins disperarea, legatura lui cu lumea devenind din ce in ce mai slaba, si curind a cazut prada bolii care l-a si rapus.
Dar oare asta e povestea adevarata, ofteaza ea, pina in ultima clipa isi va spune povesti, doar ei insasi, fiindca nici pina in ziua de astazi nimeni nu s-a aratat interesat de povestile ei, si oare are ea dreptul sa reduca intreaga viata a sotului ei la doar citeva cuvinte, la doar citeva propozitii care ii incinta auzul? Poate ca nu pe parintii lui ii astepta, ci pe ea, sau poate ca nu pe ea, ci pe o alta femeie, poate ca astepta o alta viata. Ghinionul il adusese in kibbutzul ei, il aruncase in bratele ei, balai si delicat, cu un cap mai scund decit ea, o pereche total nepotrivita, curind i-a devenit clar ca in inima ei salasluia deja tatal sau, dispretuind orice urma de slabiciune, iar de data asta ea era cea care silea o creatura nefericita sa mearga pe sinele inguste de cale ferata suspendate deasupra unei prapastii, furioasa, dispretuindu-i dorurile, amintirile emotionante; lacrimi sarate ii intepau pielea obrajilor, caci nu reusea sa si le stearga in timp ce statea culcata sub el, cu pulpele lipite, fiindca intotdeauna ii placuse sa-l priveasca, dar detesta atingerea lui, o atingere infricosata si grabita precum cea a unui adolescent imbatrinit inainte de vreme, recunoscator pentru ceea ce i s-a oferit o foarte scurta clipa.
Era cit se poate de limpede ca nu putea s-o ajute, insa ea continua sa spere, il vizita la biroul lui din secretariatul kibbutzului, unde il gasea ingropat in documente, ar fi vrut sa studieze dreptul, insa conducerea kibbutzului nu-i permisese, de contabil aveau ei nevoie atunci, nu de avocat, iar el ridica spre ea privirea aceea rugatoare, Hemda, mergem imediat impreuna sa o vizitam pe fetita, s-a facut atit de frumoasa, iar ea incuviinta cu tristete, da, sa o vizitam pe biata si micuta Dina. In mintea ei, amintirile despre nasterea fetitei si cele despre moartea tatalui ei se contopisera intr-una singura, facind-o uneori sa creada ca nasterea Dinei atrasese dupa sine moartea tatalui si nu invers, iar alteori il vedea pe tatal sau nascindu-se din pintecele ei, in timp ce fiica sa zacea inerta, ca o statuie de marmura, si cum ar fi putut Elik sa-si dea seama ce se petrecea in mintea ei zdruncinata, de vreme ce nu reusea sa-i inteleaga cum se cuvine nici macar limba? Sosise aici fara a cunoaste nici un cuvint in ebraica, se pripasise tocmai in bratele ei, cu vocabularul ei pretios si deosebit de bogat, el, a carui viata se incheiase acolo, in portul din Hamburg, in imbratisarea parintilor lui mult iubiti, pe cind ea avea mereu sentimentul ca viata ei nici nu incepuse inca.
Oare mama ei chiar existase? Mama ei frumoasa, vesnic ocupata, care nu reusise niciodata sa-i ghiceasca si sa-i aline suferinta, sigur ca nu reusise, doar isi pierduse sotul iubit, purtindu-si cu demnitate durerea, plecind si intorcindu-se neincetat, privind-o cu aceeasi curiozitate intelegatoare, ca atunci cind se intorsese din calatoria aceea lunga si ii observase mugurii sinilor, dar unde era mama ta cind te smulgea din pat in noptile ploioase si intunecoase si te tira dupa el pina la barca de pescuit, lovindu-te fara incetare, in timp ce tu plingeai? Puternica mai ceva ca un barbat, asa iti cerea sa fii, curajoasa si indrazneata, oare de aceea s-a impacat atit de usor cu absentele mamei, fiindca-l lasau sa te modeleze dupa bunul sau plac?
Cit de grea era visla in miinile ei mici in timp ce-i arata cum sa loveasca apa, fugiti, pestilor, fugiti, voia sa strige, e doar o inselatorie, nu va incredeti, fiindca asa se facea pe-atunci, se lovea apa cu vislele pentru a speria pestii, iar acestia, de teama, se dadeau la fund, prinzindu-se in plasele si navoadele scufundate dinainte, dar pestii sint copiii lacului, iar el le va duce dorul, stie asta, simte durerea lacului care isi pierde copiii, altii si altii in fiecare noapte, iar uneori se teme de razbunarea lui, stind intinsa pe patul ei din camera copiilor si tremurind in intunericul noptii, convinsa ca in curind apele indoliate se vor ridica din adincul lacului, maturind in calea lor toate cladirile kibbutzului, ingropindu-i de vii pe locuitorii sai, si abia peste sute de ani vor fi descoperite ramasitele oaselor lor, precum coltii mamutilor si oasele oamenilor preistorici gasite in mlastinile din apropiere.
O forta sa mearga la pescuit, o forta sa manince carnea bietilor pesti, cit de puternica era minia ce se ridica inauntrul ei, cuprinzindu-i intreg trupul, niciodata nu indraznise sa-l infrunte, uneori avea cite un acces spontan si foarte scurt de furie, care se preschimba imediat intr-o incredere oarba, tatal ei stia cu siguranta ce face, e imposibil sa nu fi stiut, era un barbat inteligent si autoritar, era constiinta lor comuna, farul lor, era imposibil sa greseasca. Moartea lui inainte de vreme le-a amputat despartirea, surprinzind-o inca legata de el, spre nenorocul ei, insa iata ca i se ofera in cele din urma sansa de a-i sfida autoritatea, pentru ca se intoarce dintr-odata la ea, asezindu-se pe marginea patului si privind-o cu ochii lui albastri, frumosi, in timp ce ea scutura din cap cu o furie mistuitoare si intinde bratele spre el, dar nu pentru a-l imbratisa, ci pentru a-l rani, pentru a se apara de el, tata, inca ii e greu sa dea glas nemultumirii care se preschimba pe data intr-o tinguiala firava, cum ai indraznit sa ma modelezi dupa imaginea unei alte persoane, cum ai indraznit sa ma parasesti astfel, suspendata in aer undeva intre cer si pamint, incapabila sa fiu copila care ti-ai dorit sa devin sau copila care ar fi trebuit sa devin, care mi-a fost scris sa devin?
Dintr-odata, in fata ochilor ei apar doua fetite: una puternica si dura, care nu stie ce-i frica, iar cealalta visatoare, tematoare si molcoma, iar in mijloc sta ea, cu bratele intinse in spatiul gol dintre ele; sint animate de forte contradictorii, atragindu-se si respingindu-se una pe cealalta, oare cum s-ar putea contopi intr-o singura fiinta intreaga, puternica si hotarita, pentru ca o oboseste atit de tare dansul asta care se continua fara intrerupere de zeci de ani, mai multi decit a trait tatal ei, mai multi decit a trait mama ei, mai multi decit a trait sotul ei, se simte epuizata si nu are puterea sa mai faca decit un singur lucru, prin forta dragostei si a furiei ei, sa-si arunce bratele in jurul gitului frumos al tatalui si sa stringa, sa-l sugrume incet, cu ultimele ramasite de vointa, pina cind se vor prabusi amindoi fara suflare.
AUTOAREA
Zeruya Shalev s-a nascut in Kinneret, Israel. A absolvit un masterat in studii biblice si lucreaza ca redactor la Editura Keter. Pina in prezent i s-au publicat patru romane, un volum de poezii si o carte pentru copii. Romanele sale sint foarte apreciate de critica literara si traduse in toata Europa. Dintre acestea mentionam: Hayei Ahavah (Viata amoroasa, 1997), care a stat la baza unui film de succes (Germania, 2007) si este inclus in prestigioasa lista din “Der Spiegel” a celor mai bune romane din ultimii patruzeci de ani, alaturi de autori precum Saul Bellow, J.M. Coetzee si Philip Roth, bestsellerul Ba’al Ve Isha (Sot si sotie, 2000), nominalizat la premiul Femina si Tera (2005). Zeruya Shalev este, de asemenea, cistigatoarea premiilor Book Publishers Association’s Gold and Platinum Prizes, Corine Prize (Germania, 2001), Amphi Award (Franta, 2003), ACUM Prize (obtinut de trei ori, in 1997, 2003, 2005) si Wizo Prize (Franta, 2007).
CARTEA
In romanul Farime de viata, Zeruya Shalev exploreaza in stilul ei unic, profund si captivant, prin intermediul unei povesti complexe, destinul unei familii, cu tensiunile si conflictele ce apar in sinul ei in decursul vietii. Intinsa pe pat si aproape rupta de realitatea din jur, Hemda Horovitz isi analizeaza viata, de la tineretea petrecuta intr-un kibbutz si casnicia ei lipsita de iubire, alaturi de un sot supravietuitor al Holocaustului, pina la relatiile complexe si apasatoare cu cei doi copii ai sai: Avner si Dina. Copilul ei favorit, Avner, a devenit un barbat frustrat, cu o casnicie chinuita, iar Dina s-a maritat cu un fotograf taciturn, dupa care a renuntat la orice cariera profesionala. Si-a concentrat in schimb energiile asupra fiicei sale, pentru a-i oferi iubirea de care propria ei mama o lipsise in trecut. Toate aceste povesti se impletesc intr-un tablou impresionant al relatiilor de familie, cu resentimentele, frustrarile, iubirea si ranchiuna ce ii leaga si ii despart pe protagonisti.