Roth nu era primul evreu american care descria, cind cu umor, cind cu o ironie adesea usturatoare, lumea cartierelor evreiesti din New York si New Jersey sau, altfel spus, cultura evreiasca (yiddish) asa cum o vedea el manifestindu-se pe pamint american. O spune el insusi in prefata editiei aniversare a acestui volum din 1990, cind dezvaluie cite ceva din background-ul formarii sale ca scriitor si ca om. Era insa primul evreu care primea un premiu important pentru asta si, tocmai din aceasta cauza, si primele critici, la fel de usturatoare precum ii fusese ironia, venite din partea diferitelor comunitati conservatoare, dar foarte influente. Nu trebuie sa ne mire asadar ca, zece ani mai tirziu, atunci cind Roth recidiveaza cu iconoclastul Complex al lui Portnoy, criticile se vor transforma in diatribe si ce fusese un foc mocnit va deveni acum vapaie.
O critica la adresa ipocriziei omenesti
Cea mai lunga povestire, cea care da si titlul volumului, ne prezinta idila de-o vara dintre Neil Klugman si Brenda Patimkin, tineri evrei din Newark, el sarac, ea bogata, el absolvent de Rutgers, ea inca studenta la Radcliffe, in Boston, el unicul fiu al unei familii cam neglijente, ea mezina unei familii foarte inghegate, pe care insa ii uneste, dincolo de toate diferentele inerente intr-o asemenea conjunctura, sentimentul de emancipare si euforia ce rezulta de aici. Pina la urma, ceea ce banuiam se materializeaza. Chiar daca amindoi sint tineri, frumosi si evrei, idila nu se poate concretiza in casatorie. Cind parintii ei, evrei conservatori, descopera ca tinerii au facut dragoste si asta chiar sub nasul lor, Brenda primeste doua scrisori, una din partea mamei, mai dura, cealalta din partea tatalui, mai putin dura sau de o duritate camuflata, care o vor face sa renunte la Neil si sa se intoarca spasita acasa. Intrebarea care se pune este cum ar fi procedat acesti parinti upper middle-class daca in locul lui Neil s-ar fi aflat un evreu bogat asemenea fiului lor, Ron? Scrisa cu o deplina maturitate stilistica, La revedere, Columbus este o critica la adresa ipocriziei, nu neaparat evreiesti, cit omenesti.
In cea mai amuzanta povestire, Convertirea evreilor, Ozzie Freedman vrea sa stie cum e posibil ca acelasi Dumnezeu care a creat cerul si pamintul in numai sase zile nu a putut s-o lase pe Fecioara Maria insarcinata, fara ca femeia sa fi avut relatii intime. Asta ii spune rabinul Binder la clasa, ca e practic imposibil sa concepi un copil in absenta relatiilor intime si, prin urmare, Dumnezeu nu putea fi tatal lui Iisus si nici Iisus nu putea fi Mesia. Bun, bun, zice Ozzie, dar nu mi-ati raspuns la intrebare. Evident, Ozzie se pricepe sa enerveze lumea din jur cu intrebarile lui, au mai fost si altele inainte de asta, ceea ce a insemnat de fiecare data convocarea mamei sale la scoala si chiar cite o palma, doua peste cap. Acum insa, Ozzie nu mai este dispus sa fie umilit. Intr-o zi, el se suie pe acoperisul scolii si ameninta ca va sari daca lumea adunata jos, lume din care fac parte si rabinul, si mama sa chemata degraba la scoala, nu va ingenunchea si recunoaste ca Dumnezeu poate sa faca Orice, Absolut Orice, inclusiv sa creeze un copil in lipsa relatiilor intime. Apoi, ii pune sa jure credinta in Iisus Cristos. Apoi, sa promita ca nimeni nu va mai fi vreodata lovit din cauza lui Dumnezeu. Apoi, multumit, sare in plasa pompierilor care si ei trebuisera sa ingenuncheze. Iata ce usor se convertesc evreii!
Aparatorul credintei a fost, la vremea ei, cea mai controversata povestire. Sintem in mai 1945. In Europa, razboiul s-a terminat dar in Pacific continua. Nathan Marx, veteran de razboi, este numit plutonier la o companie de instructie din Camp Crowder, Missouri. Unul dintre soldati, un evreu pe nume Sheldon Grossbart, incearca sa profite de legatura etnica dintre el si plutonier, cerindu-i acestuia (si cel mai adesea obtinindu-le) tot felul de favoruri. Ultimul si cel mai mare este sa nu fie trimis pe front, in Pacific. De data aceasta Marx il refuza. Il mai refuzase si altadata, dar pina la urma cedase. Nu si acum. Grossbart apeleaza la altcineva si reuseste sa fie scos de pe lista. Marx observa asta, da un telefon si, sub pretextul ca Grossbart isi doreste cu inversunare sa lupte, reuseste repunerea lui pe liste. E de inteles, chiar si acum, dupa atitia ani, de ce decizia plutonierului Nathan Marx a provocat atitea controverse in mijlocul comunitatilor evreiesti. Daca iti sta in putinta sa salvezi un evreu de la moarte, chiar daca nu de la una sigura si nicidecum in conditiile impuse de Holocaust, o vei face? “Trebuie sa ne ajutam intre noi”, spune Grossbart, dar oare indiferent de ce presupune acest lucru? Nathan Marx pare sa nu fie de-acord. Un evreu cazut pe front nu este acelasi lucru cu un evreu gazat la Auschwitz. Dar daca evreii s-ar fi ajutat intre ei, poate ca insusi Auschwitz-ul n-ar mai fi existat. Si e corect ca dupa ce-au murit milioane in lagare si ghetouri, sa mai moara chiar si unul singur pe front? Cui va folosi moartea lui? Dar cum ramine atunci cu demnitatea, cinstea si onoarea? Merita sa le strivim in picioare numai ca un om, fie el si evreu, sa traiasca? Si asa mai departe.
Ne oprim deocamdata aici cu analiza noastra urmind ca in numarul viitor sa ne uitam la ultimele trei povestiri ale volumului. Shalom!
Philip Roth, La revedere, Columbus, traducere si note de Ona Frantz, colectia “Biblioteca Polirom. Seria de autor «Philip Roth»“, Editura Polirom, 2012
Galerie foto
