Cartea Veronicai D. Niculescu, desi ar putea fi inscrisa (si minimalizata) in seria “anamnezelor”, este extrem de inselatoare, atit din punct de vedere stilistic, cit si ca finalitate (asta daca luam in calcul si o finalitate extraestetica a prozei). La o prima vedere, pare ca am avea de-a face cu un volum al rememorarii, al unor pretexte de a supune memoria gimnasticii afective. Copilaria si tineretea – doua coordonate care atrag orice scriitor, care insa sint vazute drept teritorii ale debutului, ale primelor incercari. Numai ca Veronica D. Niculescu nu este nici debutanta si nici despre incercari nu putem vorbi in cazul acestor proze. Ceea ce spun acum se va transforma (daca nu este deja) intr-un loc comun legat de numele autoarei: traducatoare a lui Nabokov (si inca una pasionata de ceea ce face), nu a scapat necontaminata de al sau violon d’Ingres. Nu este o afirmatie menita a umple spatiul cronicii, ci una demonstrabila, pentru ca, asa cum se intimpla in cazul literaturii adevarate, proza ei nu-ti permite relaxarea unei lecturi inocente. Textele ei sint incarcate cu elemente ce asigura coeziunea materiei, asemenea unui schelet bine invelit de carnea vizibila a cuvintului. Prozele acestui volum sint construite, nu scrise: si, ca sa coborim putin la nivelul acestei constructii, mi se pare evident faptul ca nu sint scrise dintr-un foc, ci lucrate cu minutiozitate.
Revenirea la cuvint
Am avut senzatia acuta a unei reveniri la cuvint, in sensul reincarcarii, resimbolizarii acestuia: pe linga rolul sau de purtator de sens si de stil (stilem), el isi creeaza in aceste proze propria retea de coeziune, insufletit de o energie mitica. Reintilnesc aici ironia apocaliptica nabokoviana, arta de a insera in text aluzii care solicita relectura si resemantizarea.
Este cazul primei bucati a volumului, Caramida, unde naratiunea frame pune in contact constiinta rememoratoare si inocenta unui copil, ambele chinuite de insomnie (una datorita chiar disponibilitatii de a rememora, cealalta unei tinereti ce va fi pusa in legatura cu teritoriul inocent al faptelor rememorate). Anamneza maturului deschide calea de acces spre Tara Minunilor, spre o intimplare din anii studentiei de camin. De altfel, prozele care reconstruiesc teritoriul studentiei caministe pot fi decupate din volum si vor forma un corpus distinct, dat fiind ca personajele revin, cele secundare devin principale, ca si cum un duh s-ar muta din corpul unei piese de sah intr-altul, chiar din tabara adversa. Or, asta necesita infinite precautii afective, neatasarea de personaje, obiectivitate: toate aceste lucruri indeparteaza povestirile de zona devenita oarecum comuna, a literaturii de camin, de tipul “studentul frate cu gindacul”… Doua studente pleaca in cautarea unei caramizi, destinate unei tehnici fantasy de avort: caramida este incinsa pe resou si stropita cu otet – aburii otravitori intra in corpul tinerei care ar face orice numai sa nu ajunga la Marinescu. Da, dar aici elementul ultra-simbolizat este resoul strabatut de sarpele rosu care parca-si refuza rolul ingrat. Sarpele rosu este cel care intra in trupul fetei, ca un strigoi aflat pe urmele celuilalt sarpe: “Sora, surioara mea, uite cum ai inchis usa acum, usa dintre noi, uite cum te-ai apropiat de sarpele rosu, uite cum ti-ai descheiat halatul si l-ai lasat sa cada pe covor, uite cum stai goala si frumoasa in mijlocul camerei, uite cum iti deschizi picioarele si te apleci deasupra, cit poti tu de bine, cit poti tu de mult si cum astepti sa se-ntimple, uite cum ne ard obrajii, asteptind sa se-ntimple”.
O confirmare
O calatorie cu trenul, de doisprezece ore, in ajunul anului nou, mi-a amintit de Arborele noptii, al lui Capote, numai ca aici fata nu mai este chiar atit de tinara, groaza ei nu mai e iscata de misterul lumii cu care interactioneaza inocenta ei, ci vine tocmai din scopul calatoriei, acela de a ingropa un tata urit, alcoolic si violent, care parca a jucat fiicei un ultim renghi si s-a hotarit sa moara tocmai de sarbatori. Un controlor gras, unsuros, libidinos, vulgar este umanizat de un accident al trenului care-i poarta numai pe ei doi si de elemente biografice care-l scot din domeniul aparentei si-i dau consistenta.
O calatorie aproape initiatica pentru micutul Grigore, alaturi de fratele cel mare, prima lui iesire din perimetrul casei si al familiei, aminteste atit de Preda, cit si (ca sa revenim la esalonul CDPL) de unele dintre prozele lui Mihai Mateiu. Aventura micutului in lume e una traumatizanta, simbolizata excesiv de protagonist, iar efectul acestei traume este unul somatic, acea febra pe care o valoriza si Preda.
La fel, in cazul fetitei trimise pe inserare sa-si cheme sora la masa, de la derdelus, o adevarata aventura intr-o lume ostila, decriptata cu instrumentele unei minti deschise spre magie. Veronica D. Niculescu da dovada de o empatie deosebita pentru sensibilitatea si gindirea copiilor, fara a cadea insa in sensibilitati excesive si in ghidusii facile. Din spatele unitatilor simbolizante pindeste mereu o gindire matura, gata sa decripteze universul lor si sa afirme ca lumea intunecata a magiei de tip infans este, pina la urma, adevarata.
Aici se afla, cred, punctul forte al acestui volum de povestiri, caracterul lor cehovian: sub aparenta unei delicateti feminine (alt loc comun, nu-i asa?), al unei deschideri pline de empatie catre lume, se ascunde o judecata a aceleiasi lumi, de o duritate cumplita. Da, pare sa spuna autoarea, lumea era asa, dar sub acele aparente se ascundeau presimtiri, premonitii care s-au implinit. Lumea aceea purta in sine un virus ascuns, care acum s-a raspindit si a infectat atit lumea din jur, cit si pe cel ce priveste cu ochii larg deschisi. Nu intimplator si-a asezat autoarea povestirile sub un moto din Lewis Carrol…
Pentru mine aceste proze nu au fost o surpriza, ci o confirmare. Cu exceptia povestirii Zei (un hibrid Hesse/Aitmatov), care nu e pe gustul meu, Rosu, rosu, catifea se dovedeste un volum excelent de proza scurta.
Veronica D. Niculescu, Rosu, rosu, catifea, colectia “Minutar”, Casa de pariuri literare, 2012