Muzica rock nu-i chiar un domeniu cu hotare apropiate si lesne de atins oriincotro ai apuca-o, asa fel incit cineva mai rasarit de statura sa incurce vizibilitatea altuia de acelasi calibru. Cu toa-te astea, parca in nici un alt domeniu artistic nu prolifereaza fenomenul imitatiei si nu domneste atit de substantiala impartire pe genuri, subgenuri, curente, zone etc. Iar daca imitatia este un proces de care vinovate se fac casele de discuri (al caror interes principal a fost si inca a ramas recuperarea investitiei), clasificarea este “opera” jurnalistilor de toate neamurile, carora le prieste papagaliceala citorva termeni.
Nu mai departe decit trupa germana despre care incerc sa adun aci citeva cuvinte, Megaherz, e categorisita de publicatiile in voga drept “neue deutsche harte”, subgen al genului rock numit industrial metal, pe firmamentul caruia stralucesc alde Rammstein, Ministry sau Nine Inch Nails. Sa contest aceasta incadrare, n-am de ce. In fond, si pe mine ma ajuta sa ma orientez in multimea de titluri ce invadeaza aproape zilnic piata. Si viata, facind-o mai usor de suportat, mai agreabila si, de ce nu, mai frumoasa. E asta menirea primordiala a artei? Hai sa nu devin estetic!
Tocmai datorita acestei clasificari tipice presei muzicale i-am ascultat prima data pe nemtii Megaherz, abia in primavara acestui an 2012, cind au scos albumul Götterdämmerung (GoldenCore Records/ZYX). Iar ei activeaza de prin 1993! Prima ascultare, prima idee gresita, a carei… corectitudine (sic!) am verificat-o ceva mai tirziu: sound-ul Megaherz este foarte apropiat de-al trupei Rammstein, incit nu-i de mirare ca daca pui cuiva chiar bine informat orice album al primilor si-i spui ca e unul nou al ultimilor, probabilitatea de-a fi crezut e de cca 60%. Aceeasi melodicitate tehnologica, aceeasi limba aspra, aceleasi riffuri grele, cu predominanta pe chitari, folosite intens ca rythm, nu lead guitar, cu tobele rapaind ca diviziile de tancuri Panzer, cu vocea clara, profunda, natural ragusita, cu efecte moderate de synthetizator si sample groove, ici de nuanta funk-metal, dincolo rap-metal, si scurte pasaje aerisite, glazurate cu voci feminine ca paharul de coniac de zahar… M-a delectat aceasta muzica germana, fara sa pricep mare lucru din versuri. Iar dupa al patrulea pahar de tarie galbenoasa, chiar ca n-a mai contat ce zice vocalistul Alexander Wohnhaas, un tip solid, cu barbison si chelie amintind de-a lui Rob Halford, si cu prezenta scenica pe masura.
Mi-am procurat si celelalte albume Megaherz, am gasit si-o inregistrare video bootleg, intr-un club moscovit, iarna trecuta. Poate sint eu exagerat de subiectiv (fan devotat al industrialului german sint, cu siguranta), fiindca proclam valabilitatea muzicii Megaherz. (Nu ma pot opri sa amintesc accentul unui spectator prezent la concertul din Moscova, ce pronunta “miegahiert-miegahiert”, accent pe care actrita mea favorita, Dana Tapalaga, il reproduce foarte haios…) Exista ceva in muzica rock germana care imi place dincolo de limita ratiunii pure. Si mai exista acel sentiment amintit in primul paragraf, care ma determina sa incerc inlaturarea perdelei conventionale ce desparte Megaherz de recunoasterea meritata.