Asta voiam sa fac: s-o inchei scurt, barbateste, printr-o retragere demna. Totul se potrivea si in macro- si in micro-. Imi spuneam mereu ca o asemenea vara de cosmar n-am avut niciodata (desi am avut citeva in ultimii 23 de ani) si ca in macro s-au spulberat toate sperantele. De nu stiu cite ori am avut senzatia ca ma ia apa, ca nu vad si nu aud bine cind cineva ma mintea senin in fata si voia sa-mi vinda albul drept negru si noaptea drept zi. Oare eu si prietenii mei innebuniseram? Oare eram defecti? Nici in micro nu stateam prea bine: mama, tot mai praf, retina mea – tot mai pulbere, in casa, pivnite si curte – santiere, haos, nervi, scandaluri, politie, salvare, pompieri, tot tacimul zilnic pentru stirile de la ora 5.
Si? Si nimic. Cum se vede, nici o barbatie, nici o retragere, ci din nou de straja in pagina 12, in prelungiri. E si asta un semn ca 1: George Onofrei stie sa comande bine mobilizarea rezervistilor de prin transee; ca 2: exista viata si dupa grozaveniile politice (ba chiar in timpul si in ciuda lor). Si ca 3: prin urmare, nimeni si nimic nu-mi poate stirpi dreptul la micile bucurii. Ba chiar la unele mari. Pentru mine, mega-bucuria a tisnit chiar in cele mai intunecate zile, din intilnirea pe baricade cu aproape toti vechii prieteni de la mitingurile din anii ‘90. Dar si cu unii noi. E drept, cei vechi devenisera bunici, iar fostii mei studenti erau deja parinti. Am iesit in piata, am protestat pasnic plimbindu-ne, ne-am sedintat si mitingit, am semnat petitii, de parca timpul s-ar fi dat inapoi si am fi redescoperit gustul lui a fi impreuna, ca in tinerete.
Iar la capitolul jubilatoriu din zona strict personala, nu vreau sa minii instantele supreme: santierele s-au incheiat, scandalurile s-au potolit, mama si casa si-au reintrat in matca. Iar eu, impreuna cu prietenii mei Delia si Eugen, am biruit Transalpina, ca incununare a drumurilor noastre prin tarisoara. Acolo sus, la peste 2.000 de metri, pe un soare stimparat, chiar daca, pentru a vedea clar muntii de sub noi, a trebuit sa-mi pun si un binoclu peste puzderia de dioptrii, am simtit ca sint cu un picior de-a dreptul in rai. Atit era de senin, de curat si linistit totul.
Cum tot ca intr-un fel de rai insorit ne-am asezat citeva zile mai tirziu pe o terasa din Novi Sad, sus, in fortareata, cu Dunarea la picioare si cu toate istoriile Banatului invirtejite prin cap. Iar duminica trecuta, cu soarele la apus, le-am descoperit prietenilor mei frumusetea de nepovestit a Timisoarei, prin kilometri de parcuri si pe strazile vechi, printre bastioane si contraforti, prin piete baroce, inaintind prin blindetea luminii. Da, asa, ca in paradis: prin blindetea luminii.