– Fragment –
Podeaua limuzinei era din marmura de Carrara, din carierele unde statuse Michelangelo cu jumatate de mileniu in urma, atingind cu virful degetului piatra alba instelata.
S-a uitat la Chin, plutind in deriva pe scaunul lui rabatabil, pierdut in ginduri hoinare.
— Citi ani ai?
— Douasdoi. Ce? Douasdoi.
— Pari mai tinar. Eu am fost intotdeauna mai tinar decit toti dimprejurul meu. Intr-o zi lucrurile au inceput sa se schimbe.
— Eu nu ma simt mai tinar. Ma simt practic niciunde. Cred ca sint gata, de fapt, sa parasesc afacerea.
— Baga o lama de guma in gura si incearca sa n-o mesteci. Pentru cineva de virsta ta, cu inzestrarea ta, exista un singur lucru in lume care merita urmat, din punct de vedere profesional si intelectual. Care anume, Michael? Interactiunea dintre tehnologie si capital. Inseparabilitatea.
— Liceul a fost ultima provocare adevarata, a zis Chin.
Masina se deplasa intr-un ambuteiaj de pe Third Avenue. Dispozitiile clare ale soferului erau sa avanseze in intersectii blocate si nu sa zaca la coada.
— Am citit o poezie in care sobolanul devine moneda de schimb.
— Da. Ar fi interesant, a zis Chin.
— Da. Ar avea impact asupra economiei globale.
— Si numai numele. Mai bun decit dongul sau kwacha.
— Numele zice totul.
— Da. Sobolanul, a zis Chin.
— Da. Sobolanul s-a depreciat astazi fata de euro.
— Da. Exista o ingrijorare crescinda ca sobolanul rusesc se va devaloriza.
— Sobolani albi. Gindeste-te.
— Da. Sobolani insarcinati.
— Da. Vinzare masiva de sobolani rusesti insarcinati.
— Anglia se converteste la sobolan, a zis Chin.
— Da. Se alatura trendului, moneda universala.
— Da. SUA stabileste sobolanul etalon.
— Da. Fiecare dolar american, echivalentul unui sobolan.
— Sobolani morti.
— Da. Trezoreria de sobolani morti ameninta sanatatea mondiala.
— Tu citi ani ai? a intrebat Chin. Acum, ca nu mai esti mai tinar decit toti ceilalti.
S-a uitat dincolo de Chin, spre sirurile de numere curgind in directii opuse. Intelegea cit de mult insemnau acestea pentru el, rostogolirile si salturile datelor pe un ecran. A studiat diagramele din cifre ce insufleteau niste modele organice, fluturi aripa-de-pasare si cochilii cu mai multe incaperi. Era o dovada de ingustime a mintii sa sustii ca numerele si graficele erau rezultatul presarii la rece a nabadaioaselor energii umane, toate soiurile de dor si sudoare nocturna reduse la unitatile lucide pe pietele financiare. De fapt, informatia in sine era plina de suflet si stralucire, un aspect dinamic al procesului vietii. Aceasta era elocventa alfabetelor si sistemelor numerice, acum pe deplin realizata in forma electronica, in zero-unicitatea lumii, imperativul digital ce definea fiecare rasuflare a miliardelor de fiinte de pe planeta. Aici era tresaltarea biosferei. Trupurile noastre si oceanele erau aici, cognoscibile si parte a intregului.
Masina a inceput sa mearga. In dreapta, pe coltul nordic, se zarea prima dintre frizerii, Filles et Garcons. L-a simtit pe Torval asteptind, din fata, ordinul de-a opri masina.
Nu departe, se zarea firma celui de-al doilea stabiliment si a rostit o fraza codificata intr-un transmitator amplasat in peretele glisant dintre sofer si compartimentul din spate. Aceasta a generat o comanda pe unul dintre monitoarele de bord.
Masina s-a oprit in fata unui bloc situat intre cele doua saloane. A coborit si a intrat in pasajul ca un tunel, fara sa mai astepte ca portarul sa se tiriie pina la telefonul lui. A patruns in spatiul inchis al curtii interioare, numind in gind ce vedea in jur, euonymus si lobelia, iubitoare de umbra, intunecatele stele coleus, gladita cu frunzele sale cu spini si pastaile nedesfacute. Nu-i venea deloc in minte numele latin al arborelui, dar stia ca o sa-i vina cit de curind sau cindva in strafundurile viltorii calme a urmatoarelor nopti lipsite de somn.
A trecut pe sub o bolta in cruce, cu zabrele albe acoperite de hortensii cataratoare, si apoi a intrat in cladirea propriu-zisa.
Un minut mai tirziu se afla in apartamentul ei.
Ea i-a pus o mina pe piept, teatrala, ca pentru a se convinge ca se afla cu adevarat acolo, in carne si oase. Apoi s-au impleticit, inclestati, spre dormitor. S-au lovit de cadrul usii si au ricosat. Ea nu reusea sa se debaraseze de un pantof care ii cadea, iar el i l-a scos impingindu-l cu piciorul. A proptit-o in dulapul de perete, cu un grilaj minimalist executat in citeva saptamini de doi dintre asistentii artistului, lucrind cu instrumente de masurat si creioane de grafit.
N-au luat dezbracatul in serios decit dupa ce au terminat de facut dragoste.
— Te asteptam?
— Eram doar in trecere.
Stateau de-o parte si de alta a patului, aplecindu-se si rasucindu-se pentru a-si indeparta ultimele obiecte vestimentare.
— Si te-ai gindit sa pici asa, nu? Dragut. Ma bucur. A trecut ceva vreme. Am citit, bineinteles.
Acum statea intinsa cu fata in jos, cu capul intors pe perna, si il privea.
— Sau am vazut la TV?
— Ce?
— Ce? Nunta. Ce ciudat ca nu mi-ai spus.
— Nu-i asa ciudat.
— Nu-i asa ciudat. Doua mari averi, a zis ea. Ca unul dintre mariajele la nivel inalt puse la cale in batrinul imperiu al Europei.
— Numai ca eu sint un cetatean monden, cu o pereche de oua newyorkeze.
Ridicindu-si organele genitale in mina. Apoi s-a intins in pat, pe spate, privind lung intr-o lampa din hirtie pictata, suspendata de tavan.
— Cite miliarde reprezentati voi doi impreuna?
— E poeta.
— Asta e? Credeam ca e o Shifrin.
— Un pic din amindoua.
— Asa de bogata si proaspata. Te lasa sa-i atingi partile intime?
— Arati splendid astazi.
— Pentru cineva care are patruzeci si sapte de ani si intelege, in sfirsit, care-i problema ei.
— Si anume?
— Viata e prea contemporana. Citi ani are consoarta ta? Nu conteaza. Nu vreau sa stiu. Spune-mi sa tac. Dar, mai intii, inca o intrebare. E buna la pat?
— Inca nu stiu.
— Asta-i problema dintotdeauna cu banii, a zis ea. Acum, zi-mi sa tac.
El i-a pus o mina pe-o fesa. Au stat o vreme in tacere. Ea era o blonda decolorata, pe nume Didi Fancher.
— Stiu ceva ce-ai vrea sa stii.
El a zis:
— Ce?
— Exista un Rothko, in proprietate privata, despre care am avut privilegiul de-a mi se aduce la cunostinta. E pe cale sa devina disponibil.
— L-ai vazut.
— Acum trei sau patru ani. Da. Si e stralucit.
El a zis:
— Dar capela?
— Ce-i cu ea?
— M-am tot gindit la capela.
— Dar nu poti cumpara capela, ce naiba.
— De unde stii tu? Contacteaza responsabilii.
— Credeam c-o sa fii incintat de pictura. O singura pictura. Nu ai nici un Rothko important. Ti-ai dorit mereu unul. Am vorbit despre asta.
— Cite tablouri sint in capela lui?
— Nu stiu. Paisprezece, cincisprezece.
— Daca imi vind capela, o pastrez intacta. Spune-le.
— O s-o pastrezi intacta unde?
— In apartamentul meu. E suficient loc. Pot sa fac si mai mult.
— Dar oamenii vor sa o vada.
— N-au decit sa o cumpere. N-au decit sa supraliciteze peste mine.
— Iarta-mi felul lacrimogen in care-o sa spun asta. Dar capela Rothko apartine lumii.
— E a mea, daca eu o cumpar.
Ea s-a intins si l-a plesnit peste mina, dindu-i-o la o parte de pe fund.
El a zis:
— Cit vor pe ea?
— Nu vor sa vinda capela. Si eu nu vreau sa-ti tin lectii despre spiritul de sacrificiu si responsabilitatea sociala. Fiindca nu cred nici o clipa ca esti atit de crud pe cit pari.
— Ai crede. Ai accepta felul in care gindesc si ma comport, daca as veni din alta cultura. Daca as fi un dictator pigmeu, a zis el, sau un despot al cocainei. Cineva de la tropicele fanatice. Ti-ar placea, nu-i asa? Ai pretui excesul, monomania. Oamenii astia stirnesc un freamat delicios in alti oameni. Oameni ca tine. Dar trebuie sa existe o separare. Daca arata si miros ca tine, lucrurile devin confuze.
Si-a impins subratul spre fata ei.
— Aici odihneste Didi. Captiva in vechiul puritanism.
S-a sucit cu burta in jos si acum stateau mai apropiati, cu soldurile si umerii atingindu-se. I-a lins conturul urechii si si-a cufundat fata in parul ei, scormonind usurel.
A zis:
— Cit?
— Ce inseamna sa cheltuiesti bani? Un dolar. Un milion.
— Pentru o pictura?
— Pentru orice.
— Acum am doua lifturi private. Unul e programat sa cinte lucrarile pentru pian ale lui Satie si sa se deplaseze cu o viteza de patru ori mai mica decit cea normala. Asa se cuvine pentru Satie si acesta e liftul pe care il iau cind am o anumita stare, sa zicem, de neliniste. Ma calmeaza, ma intregeste.
— Si cine-i celalalt lift?
— Brutha Fez.
— Asta cine-i?
— Un star rap sufist. Nu-l stii?
— Imi mai scapa chestii.
— M-a costat bani grei si m-a facut un dusman al poporului punerea in circulatie a celui de-al doilea lift.
— Bani pentru tablouri. Bani pentru tot. A trebuit sa invat cum sa inteleg banii, a zis ea. Am crescut fara griji. Mi-a luat ceva timp sa incep sa ma gindesc la bani si chiar sa ma uit la ei. Am inceput sa ma uit la ei. Sa ma uit atenta la bancnote si monede. Am aflat cum te simti daca faci bani si ii cheltuiesti. E o satisfactie intensa. M-a ajutat sa fiu un om. Dar nu mai stiu ce sint banii.
— Astazi pierd tone de bani. Multe milioane. Pariez impotriva yenului.
— Yenul nu-i amortit?
— Piata valutara nu se inchide niciodata. Iar Nikkei-ul1 ruleaza zi si noapte acum. Toate schimburile majore. Sapte zile pe saptamina.
— Mi-a fost dor de asta. Tare dor. Cite milioane?
— Sute de milioane.
Ea s-a gindit la asta. Apoi a inceput sa sopteasca:
— Citi ani ai tu? Douasopt?
— Douasopt, a zis el.
— Cred ca vrei Rothko-ul asta. Scump. Dar, da. Ai mare nevoie sa-l ai.
— De ce?
— O sa-ti aduca aminte ca esti viu. Ai tu ceva al tau, ceva receptiv la mistere.
El si-a asezat usor degetul mijlociu in fagasul dintre fesele ei.
Si a zis:
— Mistere.
— Nu te vezi pe tine in fiecare tablou care-ti place? Simti cum te scalda pe dinauntru o dogoare. E ceva ce nu poti analiza si despre care nu poti vorbi cu precizie. Ce faci in clipa aceea? Te uiti la un tablou pe un perete. Asta-i tot. Dar te face sa te simti viu pe lumea asta. Iti spune da, esti aici. Si da, esti uman intr-un grad mai profund si mai dulce decit ai stiut.
El a strins pumnul si i l-a indesat intre coapse, rotindu-l usor inainte si inapoi.
— Vreau sa te duci la capela si sa faci o oferta. Oricit ar fi. Vreau tot ce-i acolo. Pereti si tot.
Pentru o clipa, ea nu s-a miscat. Apoi s-a eliberat, corpul desprinzindu-se de pumnul care-l atita.
El a privit-o cum se imbraca. Se imbraca intr-o maniera superficiala, de parca s-ar fi gindit in continuare la vreo treaba care trebuia terminata, oricare ar fi fost aceea, cea pe care o intrerupsese el la sosire. Intrase intr-o etapa post-senzuala, potrivindu-si bratul intr-o mineca bej, si acum parea mai stearsa si mai trista. El isi dorea un motiv pentru care s-o dispretuiasca.
— Imi amintesc ce mi-ai spus cindva.
— Si anume?
— Talentul e mai erotic atunci cind e irosit.
— Ce-am vrut sa zic? a intrebat ea.
— Voiai sa zici ca eram necrutator de eficient. Talentat, da. In afaceri, in achizitiile personale. In organizarea vietii mele, in general.
— Ma refeream si la felul de-a face dragoste?
— Nu stiu. Te refereai?
— Nu chiar necrutator. Dar da. Talentat. Si, in acelasi timp, o prezenta autoritara. Imbracat sau dezbracat. Un alt talent, banuiesc.
— Dar pentru tine lipsea ceva. Sau nu lipsea nimic. Asta era chestia, a zis el. Tot acest talent si pofta. Utilizate. Permanent folosite asa cum se cuvine.
Ea isi cauta un pantof pierdut.
— Dar nu mai e valabil acum, a zis ea.
El a privit-o. Nu credea ca ar fi vrut sa fie surprins, nici macar de o femeie, aceasta femeie, care il invatase cum sa priveasca, cum sa simta umezeala incintarii pe fata, placere topindu-se intr-o trasatura de pensula sau o dunga de culoare.
Ea s-a aplecat inspre pat. Dar inainte sa-si culeaga pantoful de sub o cuvertura care se revarsase pe podea, i-a prins privirea.
— Nu, pentru ca indoiala a inceput sa intre in viata ta.
— Indoiala? Ce e indoiala? a zis el. Nu exista indoiala. Nimeni nu se mai indoieste.
Ea si-a strecurat piciorul in pantof si si-a aranjat fusta.
— Incepi sa crezi ca e mai interesant sa te indoiesti decit sa actionezi. E nevoie de mai mult curaj pentru a te indoi.
Ea inca mai soptea, de-acum intoarsa cu spatele la el.
— Daca ma face mai sexy, atunci unde te duci?
Ea se ducea sa raspunda la telefonul care suna in birou.
Avea o soseta pusa cind i-a venit in minte. G. triacanthos. Stia ca o sa-i vina, si asa a si fost. Denumirea botanica a arborelui din curte. Gleditsia triacanthos. Gladita.
Acum se simtea mai bine. Stia cine era si s-a intins dupa camasa, imbracindu-se cit ai clipi.
Torval statea in fata usii. Privirile nu li s-au intilnit. S-au dus la lift si au coborit in hol in tacere. L-a lasat pe Torval sa iasa primul si sa verifice zona. Trebuia sa admita ca omul isi facea treaba bine, intr-o coregrafie blinda alcatuita din miscari sacadate, disciplinat si simplu. Apoi au traversat curtea si au iesit in strada.
Au ramas linga masina. Torval i-a indicat tunsoarea care astepta in oricare dintre directii, la numai citiva metri. Apoi a ramas cu privirea fixa si goala. Auzea o voce in casca. Era un moment tensionat, se simtea asteptarea plina de incarcatura.
— Cod albastru de amenintare, a zis el in cele din urma. Om la pamint.
Soferul tinea usa deschisa. Eric nu s-a uitat la sofer. Uneori se gindea ca s-ar putea uita la sofer. Dar inca n-o facuse.
Omul la pamint era Arthur Rapp, directorul general al Fondului Monetar International. Arthur Rapp tocmai fusese asasinat in Coreea de Nike Nord. Se intimplase cu doar o clipa in urma. Eric a privit cum se intimpla iar si iar, in replay-uri obsesive, in timp ce masina se tira spre un nod de pe Lexington Avenue. Il ura pe Arthur Rapp. Il urise dinainte sa-l intilneasca. Era o ura pursinge, metodica, bazata pe controverse teoretice si de interpretare. Apoi l-a intilnit pe om si l-a urit la modul personal si haotic, cu o violenta considerabila a sufletului.
Fusese omorit in direct pe Money Channel. Era trecut de miezul noptii in Phenian, iar el acorda comentariile finale unei intervievatoare, in beneficiul publicului nord-american, dupa o zi si-o noapte istorice, pline de ceremonii, receptii, mese, discursuri si toasturi.
Eric l-a privit semnind un document pe un monitor si pregatindu-se sa moara pe un altul.
Un barbat in camasa cu mineca scurta a intrat in cadru si s-a apucat sa-l injunghie pe Arthur Rapp in figura si in git. Arthur Rapp s-a agatat de el si parea ca vrea sa il traga mai aproape, ca pentru a-i face o confesiune. S-au pravalit impreuna pe podea, incilcindu-se in cablul microfonului intervievatoarei. A fost si ea trasa in jos cu ei, o femeie supla, a carei fusta crapata s-a ridicat in susul coapselor si a devenit punctul central de observatie.
In strada urlau claxoanele.
Pe unul dintre monitoare era un plan apropiat. Era fata carnoasa a lui Arthur Rapp, explodind in spasme de soc si durere. Semana cu o masa de materie vegetala strivita. Eric voia sa o mai arate o data. Mai aratati-o o data. Bineinteles ca asa au facut, iar el a stiut ca o s-o faca iar si iar, de-a lungul noptii, noaptea noastra, pina cind imaginea era stoarsa de emotie sau toata lumea de pe pamint apuca sa o vada, oricare dintre astea s-ar fi intimplat mai intii, dar el o putea vedea din nou daca voia, oricind, prin scanarea recuperatorie, o tehnologie ce parea deja suparator de lenta, sau putea recupera cu incetinitorul o imagine a femeii suple si a microfonului ei de mina atunci cind sint absorbiti in scena de groaza, putea sta acolo cu orele dorindu-si sa o futa, chiar acolo, pe loc, in virtejul singeros al cutitului si al membrelor de tot felul si al carotidelor sfirtecate, printre tipetele sacadate ale asasinului care biciuia aerul, cu telefonul mobil prins la curea, si gemetele basicate, buhaite, ale muribundului Arthur Rapp.
Un autocar turistic bloca drumul, perpendicular pe bulevard. Era din acela etajat, cu valuri de fum iesindu-i de sub burta si siruri de capete jalnice itindu-se de la nivelul de sus, suedezi si chinezi impasibili, cu borsetele doldora de valuta.
Michael Chin inca se mai afla pe scaunul rabatabil, cu fata spre geamul din spate. Ascultase relatarile audio ale asasinatului, dar nu se intorsese ca sa se uite la monitoare.
Eric il privea acum, intrebindu-se daca faptul ca tinarul se abtinea era o forma de rigoare morala sau o apatie atit de profunda, incit nu putea fi strapunsa nici macar de muzele sexului si mortii.
1 Indicele bursier al Japoniei, cel mai urmarit de pe piata asiatica.
AUTORUL
Don DeLillo, romancier, eseist si dramaturg american, s-a nascut in 1936, in New York. Dintre romanele sale fac parte White Noise (1985), Libra (1988), Underworld (1997), alaturi de Cosmopolis (2003) si Falling Man (2007). De-a lungul carierei, i s-au decernat numeroase premii de prestigiu, printre care Premiul Academiei Americane de Arte si Litere, National Book Award, PEN/Faulkner Award si PEN/Saul Bellow Prize, in 2010, pentru realizarile sale in literatura americana.
CARTEA
Cosmopolis, roman ecranizat in 2012 de regizorul David Cronenberg, povesteste o zi din viata lui Eric Packer, un magnat multimiliardar care incearca sa traverseze Manhattanul in limuzina sa, ca sa se tunda la vechea frizerie unde mergea impreuna cu tatal sau in copilarie. Calatoria se desfasoara cu dificultate, din cauza blocajelor in trafic provocate de o vizita a presedintelui Statelor Unite, iar Eric are ocazia sa mediteze, s-ar spune, la viata sa, la viitorul sau nimicnicia lumii, insa atmosfera devine incarcata, claustrofobica si curind au loc o serie de evenimente care-i transforma ziua intr-o coborire halucinanta in infern.
Galerie foto
