Se poate raspunde intr-o singura propozitie la intrebarea de ce nu iau romanii premiul Nobel?
Absolut. Pentru ca mecanismul social care face ca meritul sa se ridice la suprafata nu a reusit niciodata sa se dezvolte in Romania, societate organizata pe insule de interese, fara acea zona de intersectie unde sa functioneze obiectivitatea, nu interesele pure si clientelismul, ca in restul societatii. Ce numea Habermas sfera publica nu s-a dezvoltat in Romania, unde exista doar publicuri separate, partide, clanuri, gasti. Or, daca mecanismul obiectiv care ridica valoarea la suprafata nu exista, ceea ce vom propune noi mereu la Nobel sau alte premii va fi inferior societatilor unde mecanismul functioneaza. Se poate, desigur, intimpla ca un savant sau scriitor roman stabilit in strainatate sa mai ia vreun Nobel, ca Palade, nu e nimic in neregula cu romanii, doar cu Romania. Dovada ca e un proiect colectiv esuat, si nu oamenii sint fara de merit, este ca la ora asta cine are talente convertibile, de la film la stiinta, se afirma direct in Occident.
Cum credeti ca ar reactiona colegii romani ai celui care ar reusi totusi o asemenea performanta?
Cum spunem noi in sociologie, e eronata intrebarea care cere cuiva sa speculeze un eveniment improbabil. Dar altfel, pastrind proportiile, mi s-a parut ca dnii Puiu si Porumboiu au reactionat foarte pozitiv cind frate-meu a cistigat Palme d’Or, desi si ei au contribuit, si stilistic, si cu impresia, la val. Valoarea recunoaste valoarea, mizeriile din profesiunile noastre sint mai ales intre non-valori.
Nu e atitudinea dvs. o forma de a incuraja lumea sa plece? Dvs. predati in Germania, ce aveti acolo in plus fata de ce aveati aici?
Nimeni nu are nevoie de incurajarea mea, nu au existat niciodata in istoria noastra o asemenea migratie a valorilor si o contraselectie mai severa. Cine ramine trebuie sa aiba vocatie de cruciat, sa lupte pentru schimbarea regulilor jocului, dar in realitate multi din cei care ramin sau se intorc se acomodeaza, si asa se reia cercul vicios. In ce ma priveste, am cistigat ceva enorm, sint intre egali, nu mai am parte de colegi care dau note proaste studentilor pentru ca stiu mai mult decit ei. Ginditi-va ca atunci cind am plecat aveam mai multe lucrari ISI decit cele doua departamente de politologie din Bucuresti impreuna, ce atmosfera credeti ca era? Ca tineam sedinte cum sa ne imbunatatim performanta academica? Nu, efortul era cum sa se obtina pozitii superioare celor la care erau indreptatiti prin merit, asta era ocupatia principala si principalul talent in care erau socializati studentii. Daca ramineam, nu cistigam cel mai mare grant in stiinte sociale dat vreodata de UE, ca nici nu as fi avut timp sa il scriu. Pe scurt, am lasat in Romania din activitatea mea ce e datoria noastra sa facem aici, lupta pentru construirea altor reguli ale jocului; in rest activitatile mele intelectuale le-am relocat unde este competitie pe baza de merit, singura care te ajuta sa te dezvolti.
Ati scris multe texte dedicate problemelor din invatamintul romanesc, despre “fabricile de diplome”, despre viziunea vetusta asupra actului educational care exista la noi, cu mult inainte de a aparea scandalul plagiatului lui Victor Ponta. Cum se explica faptul ca, desi s-au facut atitea reforme, educatia pare sa mearga tot mai prost?
Problemele de actiune colectiva sint cel mai greu de rezolvat si trag la fund Romania. Nu legi noi pot rezolva problema educatiei, ci capacitatea de a articula vointa celor mai performanti – ca avem si acum scoli si profesori buni – si a o extinde la restul. Stim ce avem de facut, am vazut din marele numar de reactii la textul meu “Trei falimente ale educatiei la romani” – civismul, universalitatea, utilitarismul –, dar nu putem face. Dau un exemplu din agricultura: in 1990 taranii au demantelat sistemul de irigatii ca sa ia fiecare acasa o bucata sa o puna la vreun rost inferior, domestic, si terenurile lor au devenit desert. Educatia si sistemul de sanatate sint ca irigatiile, bunuri publice care necesita cooperare pe baza unor valori comune, sau se instaleaza desertul, cu care nu te lupti prin decrete.
Ce credeti ca se va alege de scandalul plagiatului Ponta, in preajma reunirii Senatului Universitatii Bucuresti, in care s-ar putea solicita retragerea titlului de doctor?
Ca unul care se preocupa de plagiat si inainte de povestea cu Ponta, cred ca nimic. Nici macar nu cred ca ii vor retrage titlul de doctor. Ar trebui, dar ar trebui sa retraga multe altele, toti oamenii politici, sefii din politie si justitie au doctorate pe care nu le-au scris ei, le-au plagiat tot felul de negri din diferite surse. Pe scurt, nu stiu daca exista masa critica impotriva imposturii academice comparabila cu cea a impostorilor academici, care, ei, formeaza o masa critica. Si, iarasi, unde obiectivitate nu e, nimic nu e, forta ar fi fost mai mare la protestele contra lui Ponta daca in fruntea celor care protestau nu erau si impostori academici, si unii care facusera front in jurul unui intelectual prieten care isi declarase un doctorat cind nu il avea, ceea ce e o frauda. Standardele au valoare si capata forta, doar daca exista obiectivitatea de a le aplica uniform.
“Citesc atitea comentarii in presa, dar desi nu sint de acord cu ce spune, macar de la Alina Mungiu ramin cu ceva”, imi marturisea un amic de curind. Aceasta sa fie reteta succesului editorialelor dvs., argumentatia riguroasa si mai putin umoarea?
Ca sa fie cineva sensibil la argumentatii, trebuie sa nu aiba interese in chestiunea respectiva, sa judece si rational, si dezinteresat, altfel argumentele, oricit de sofisticate, nu influenteaza opiniile. Editorialele mele s-au institutionalizat, sint printre cele mai vechi din presa, neintrerupte, joia, in editia tiparita din “Romania libera”, de sapte ani, citite de la Adrian Nastase la Traian Basescu. Sint citate la televiziuni cind eu nu sint aici, in timpul anului academic, deci forta lor sta in autoritate. Dar cum am multi cititori, probabil sint motive diferite care atrag pe unii sau altii, eu sint recunoscatoare tuturor ca citesc peste zece mii de semne si un limbaj care uneori e destul de abstract.
Ati solicitat “Romaniei libere” sa elimine posibilitatea de a comenta in subsolul textelor dvs. De ce?
Am suprimat comentariile in momentul in care ofeream teren gratuit pentru postacii platiti de partid, la foarte mare audienta, datorata mie, nu lor. Nu fac servicii pe gratis la partide. Oamenii pot sa imi scrie sau sa comenteze liber pe Romaniacurata.ro, ceea ce si fac. Sa speram ca o sa reusim cu timpul sa impiedicam acest gen de privatizari necuvenite a ceea ce ar trebui sa fie sfera publica. Cine vrea sa ma injure o poate face pe ziare.com, unde nu moderez deloc, si nici editorii, astfel ca orice vulgaritate apare. Dar nu vulgaritatea vreau sa o previn, desi ar trebui sa fie obligatia publicatiilor sa tina spatiul public salubru, ci manipularea. Nu permit nimanui sa foloseasca audienta si autoritatea mea pentru manipulare, si se ajunsese la 80% comentarii scrise de postaci, as fi putut sa vind spatiu de reclama. Sper dupa alegeri sa revenim.
Ati reusit in anii din urma sa ii suparati pe mai toti actorii politici importanti de la noi si, mai niciodata, opinia sau pozitionarea dvs. nu a fost previzibila. Cum se face?
Vedeti, nimeni din Occident nu ar fi sau nu e surprins de reactiile mele, ca exista si acolo observatori ai Romaniei, toate sint previzibile, ca sint principiale, nu personale. Cine ma citeste ca sa afle de partea cui sint isi pierde realmente vremea. Mai degraba surpriza acolo e ca asemenea comportamente sint exceptia, nu regula. Nimeni nu ar putea crede ca discuti numarul total de votanti dupa scrutin, poti pune ministru pe favorita sefului statului, incompetenta si nici macar onesta, poti da afara Avocatul Poporului pe motiv ca lupta cu guvernul, cind el asta trebuie sa faca, prin definitia sa etc. De asemenea, nimeni autonom din Romania nu trebuie sa se preocupe de supararea oamenilor politici. Ei trebuie sa nu ne supere pe noi, ca noi formam opinia publica, si nu pot cumpara pe toata lumea. Nu ca nu ar incerca, dar nu prea au ce oferi competitiv cu ce poate un om de valoare obtine singur, ICR sau TVR nu sint tentante, cum cred ei ca sint.
Cum se vede Romania acum, dupa criza politica, din perspectiva dvs. – poate aceea de a fi in acelasi timp si in, dar si in afara “nebuniei dimbovitene”?
Foarte prost. Obiectivitatea e la pamint, si nu avem, ca Irlanda pe vremuri, un mare proiect de constructie nationala care sa aduca inapoi pe toti cei care pleaca masiv, cei mai intreprinzatori. Si daca nu se opreste hemoragia, facind abstractie de cine a plecat deja, actiunea colectiva devine si mai problematica, pentru ca pleaca multi intreprinzatori, sau oameni carora nu le plac regulile jocului dimbovitean.
Multe dintre articolele cuprinse in volum surprind derapajele guvernarilor anterioare, dar si ale presedintelui recent suspendat si, ulterior, revenit la Cotroceni. Vor ramine ele acum intr-un insectar la vederea caruia vom fi mult timp fascinati?
Asta e o tara cu evenimente multe si dezvoltari putine, asa e subdezvoltarea in genere. Evenimentele sint doar un fel de material anecdotic care fac textele noastre de presa asa de amuzante, de asta ne citesc zeci de mii de oameni. Dar fondul profund e neschimbat, din pacate, si eu asta urmaresc in eseurile mele, chiar daca imi permit sa ma mai amuz cu regele salamurilor sau suferintele noilor imbogatiti.
De cine va mai simtiti apropiata din rindul “analistilor” romani? Si despre cine cunoasteti ca si-ar fi pastrat simpatia fata de dumneavoastra?
Traim in lumi diferite. Numarul meu de citate internationale e monitorizat de departamentul comunicare al universitatii mele, deci de acela trebuie sa ma preocup. Numai anul acesta am tinut conferinte la Banca Mondiala, Harvard, eu traiesc in lumea internationala, am prieteni ziaristi la care presedintii de la noi platesc averi la firme de lobby si tot nu capata acces, deci presa din Romania o privesc mai ales ca material de lucru. Regret cind aud ca multi oameni pe care ii citeam cu placere pe vremuri s-au inregimentat, dar vad cu placere ca din presa economica tinara vine mai multa obiectivitate, probabil pentru ca oamenii aceia stiu macar un domeniu, in vreme ce in Romania cine scrie despre alegeri nu prea stie mare lucru despre alegeri, la fel cine scrie despre politica externa etc. Prietenii mei de mare incredere ii vedeti pe Romaniacurata.ro, si lista e deschisa.
Se spune: “despre morti numai de bine”. Tabloul pe care i-l faceti exoticului George Pruteanu e departe de acest dicton, totusi il priviti cu simpatie: “clovn a fost toata viata”. Un clovn, dar prieten?
Trezesc sentimente fata de toti mortii despre care scriu, dar fata de ei asa cum erau de fapt, nu fata de un portret conformist facut de un portretist de faleza. In editorialele mele, pentru multi oameni care nu au avut acces la ei, fac aceste figuri mai vii decit au fost prezentate vreodata in presa, chiar la ceasul despartirii, stiu lucruri relevante despre oameni pe care i-am cunoscut si le pun in lumina care trebuie. In fond, toti trebuie sa raminem in amintirea oamenilor asa cum am fost, nu cum n-am fost, cine citeste necroloagele din “The Economist”, lectura mea preferata saptaminala, stie ca la case mari nu scrii doar de bine, altfel ar fi ca un tablou de nunta retusat sau covorul pe perete cu Rapirea din Serai. Dar daca a fost vreodata un martor al autenticei rapiri din Serai, care poate povesti, iesi din kitsch? Eu sint acel martor, si de asta necroloagele mele au avut zeci de mii de citiri, pentru ca au spart conformismul cu care vorbim noi despre morti, Monica Lovinescu, Elisabeta Rizea, Georgica Pruteanu, Vasile Paraschiv.
Apare tot timpul la dvs. aceasta observatie, o sintetizez grosolan – ca le putem avea pe toate (intelectualiceste, moraliceste etc.), dar n-avem proiect. A aparut un eseu in “La Repubblica” in care scria ca Romania, cu toate defectele sale, ar putea in 20 de ani deveni o “mica Elvetie”. Ce proiect ne-ar trebui pentru a ajunge acolo?
Proiect la mine inseamna capacitate de actiune colectiva ca proiect social. Eseul citat trebuie ca s-a referit doar la turism, sau e eronat, ca, uite, Italia nu a ajuns o Elvetie, nici vorba de asa ceva, in actiunea colectiva nu se poate compara cu tara cantoanelor, si nu doar fiindca s-au unit cu 50 de ani mai tirziu decit cantoanele. Cu oamenii din Romania asa cum interactioneaza ei acum nu o sa facem nici un pas spre Elvetia in urmatorii 20 de ani.
Vara asta pare ca am devenit o natiune de “legalisti” si “constitutionalisti”. Dar nu exista institutie a statului parca sa nu-si fi aratat fata hidoasa in perioada aceasta. Acum se acuza “politizarea excesiva”, pe care totusi au practicat-o toti. Cit de mare sa fie ipocrizia si cit de naivi sa fim ca va incerca vreo forta politica sa schimbe lucrurile?
Ipocrizia e maxima, si nu va fi mai multa obiectivitate in politica pina nu va fi cerere mai mare pentru obiectivitate in societate. Cind era criza la CCR, lumea ma oprea pe strada la Sinaia si imi zicea sa string pe altii sa facem un fel de al treilea pol, cel de arbitraj. Le-am spus sa imi spuna ei pe cine sa sun, cine a mai protestat si contra comasarii alegerilor si a manipularii listelor la referendum, de exemplu, si eu sun. Sun pe oricine, dar astept sa mi se spuna cine sint acei oameni obiectivi, reprezentativi pentru aceasta societate cu care sa facem grup, sa spunem stop la degradarea institutiilor, sa infigem steagul regulilor de toata lumea respectate, chiar cind nu ne convin.
Ce ramine din societatea civila romaneasca in urma trierii intre “societatea civila a USL” si “societatea civila a lui Basescu”?
Foarte putin. Si pentru ca societatea noastra nu investeste in asta, exista putini voluntari si aproape deloc donatii, si atunci societatea civila se afiliaza, ca sa supravietuiasca. Din nou, SAR e o exceptie pentru ca eu sint autonoma, inclusiv financiar. Mai preocupant e ca avem proiect de contra-societate civila, gen colonelul Dogaru, societate civila care e de fapt militara.
Nu mai sinteti o prezenta foarte activa in cultura. De ce asta?
Sint foarte ocupata cu munca mea academica in strainatate si cea civica aici. Am publicat recent citeva fotografii in presa straina, vreo doua in “The Economist”, dar nu am timp nici sa imi pun fotografiile pe pagina personala. Sint insa un privilegiat consumator de cultura, rar sa existe vreo expozitie de interes pe planeta pe care sa nu ajung sa o vad intre doua sedinte, in spatiul de 48 de ore, cit e vizita mea standard undeva. Mai fur timp sa fac cite un documentar, cum a fost Where Europe Ends, intre timp postat in versiune engleza pe YouTube, dar e greu in doar doua saptamini.
Cu toaste astea, ati solicitat Avocatului Poporului sa sesizeze Curtea Constitutionala in privinta celebrei ordonante de urgenta privind ICR. De atunci, s-au mai adaugat reducerea bugetului cu o treime a institutiei, inchiderea iminenta a TVR Cultural si privarea AFCN de fondurile de la Loteria Nationala. E o prigoana a tot ce inseamna mediu artistic sau o “liberalizare” totala a mediului artistic?
O combinatie. Nu sint bani, si oamenii de cultura cei mai vocali au fost cu Basescu, ca atare nu a avut cine sa ii apere la restructurarea bugetara. Dar poate invatam si noi ceva din toate astea? Nu era mai de succes, mai sustenabil si, finalmente, mai rentabil daca ICR investea in a convinge agenti profesionisti din strainatate sa preia artisti romani (nici Dan Grigore nu are agent), decit sa tot extinda de la an la an cladirile si salariile, in progresie inversa cu austeritatea? Astazi cladirea ICR e ocupata de unii care cer sa nu fie nimeni demis fara evaluare si angajat fara concurs, dar cind am pledat cu HRP acum citiva ani sa fie toti directorii numiti prin concurs deschis, la care sa se poate inscrie oricine, m-a refuzat net. Azi erau mai protejati daca aceasta procedura ar fi fost pusa in practica. Daca nici pe ai nostri nu reusim sa ii convingem, nu poti imbratisa austeritatea doar cind se aplica altora, ca obiectivitatea e nu doar etica, ci si practica, ca fara ea nu poti avea nici un proiect social sustenabil, ce sa mai spun de ceilalti? Cu ce sa infrinezi egosimul din societatea noastra? Numai cu obiectivitatea. Daca nu avem asta, nu avem nimic.