Urmatorul tirg de carte din viata mea a fost Bookarest. Incepusem sa lucrez, cistigam mai mult decit nimic, "Cotidianul" avea pe vremea aia sediul in Calea Plevnei si cit a tinut tirgul am facut naveta intre cele doua puncte. Nu mai plateam intrare – eram de la presa, nu? –, nu incepusem sa primesc carti moca (presa, presa, dar nimeni nu-mi stia numele), bani nu aveam decit de cartulii vechi de pe la Eminescu (10.000 bucata), ca ii dadeam pe toti pe chirie si eram cum nu se poate mai fericita. Oau! Tirg de carte!
La urmatoarea editie a Gaudeamusului, viata mea nu mai avea chef de carti. Lucru ce se intimpla de atunci in fiecare an, la fiece tirg de carte, indiferent de cum se numeste el: Bookarest, Bookfest sau gluma aceea de la Muzeul National de Istorie, intitulata pompos si degeaba Salonul de carte si presa. Pentru ca, desi nu mai exista intrare, desi am bani sa-mi iau cartile pe care mi le doresc, nu am chef de ele. Pentru ca, inainte de shopping, trebuie sa fac interviuri, sa pregatesc anchete, sa ma gindesc la atmosfera, sa urmaresc cine ce cumpara, mai nou, sa imi fac emisiunea pentru a doua zi. Duminica, atunci cind termin si eu cu „distractia”, cum s-a intimplat anul acesta, nu mai vreau sa vad o carte in fata ochilor. Asa ca am intins-o rapid. Drept urmare, luni dimineata, la prima ora, am intrat in prima librarie care mi-a iesit in fata si mi-am cumparat Confesiunile lui Max Tivoli, pentru ca mi-am dorit-o la tirg, dar nu am mai vrut sa mi-o cumpar de acolo.