Venind din Romania in Croatia, primul lucru la care te gindesti e razboiul din fosta Iugoslavie, de acum doua decenii. Dar Splitul nu a avut de suferit prea mult de pe urma lui. Iar ceea ce surprinde – si indeamna, inevitabil, la comparatii – e normalitatea vietii cotidiene. Zilnic ma las, moale, in voia ritmului vietii locale, molcome, incetinite de caldura si cu tonuri luminoase. Apoi deschid computerul, caut stiri din Romania si sint zguduit de incrincenarea cu care acolo, departe, dar acasa, politicienii si partizanii lor se improasca necontenit cu acuzatii si insulte. Toata lumea e nemultumita, toti par gata sa se incaiere si sa-si smulga capetele unii altora, nimeni nu asculta pe nimeni si toata lumea e nevricoasa. Acolo, in mijlocul fierturii nationale, e mai greu sa remarci comportamentul deviant care a cuprins ca o epidemie discursul public, dar odata ce te departezi putin, te apuca groaza.
Privesc de aici, dintr-o tara nu mult diferita de a noastra, dintr-o societate cu destule probleme, chiar daca mai prospera si mai asezata, si ma cuprinde o teama neputincioasa. Nu vad nici o logica, nici o farima de responsabilitate in tot ce se intimpla. De viziune sau sentimentul datoriei fata de tara ori concetateni ma si tem sa mai vorbesc. Toti au senzatia ca au dreptate, ca trebuie sa aiba dreptate si inainte de toate, ca trebuie sa ii striveasca pe cei din tabara opusa – adica pe toti cei ce au o parere cit de cit diferita. Toti stiu ce trebuie sa faca, dar nimeni nu face nimic. Principala preocupare a romanilor e sa strige cit mai tare, in speranta ca or sa acopere vocea dusmanilor. Toti stiu reteta fericirii sociale, dar tara e tot mai prapadita. Nicaieri nu am vazut batrini atit de tristi, de saracaciosi si de nervosi ca in Romania, oameni atit de galagiosi si de tifnosi, gasti care sa se distreze atit de zgomotos si de furios, cu un soi de disperare mizera.
Aici – nici macar de foarte departe – vad batrini cu fete destinse, care stau dimineata la bere pe malul marii si vorbesc despre fotbal, despre politica, chiar si despre razboiul din fosta Iugoslavie. Rareori aud pe cineva sa ridice glasul. Doar vorbesc. Discuta. Apoi fac plaja si inoata destinsi in marea limpede. Oamenii se plimba seara pe strazile din centru sau stau la terase si iar beau bere, dar aproape deloc alcooluri tari. Atunci cind cineva ridica vocea, poti fi sigur ori ca e strain, ori ca vorbeste despre echipa de fotbal Hajduk Split, care e aproape un cult cu mii de adepti fanatici.
Si in Croatia exista coruptie. Politicienii fac afaceri dubioase si sint injurati de cetateni. Preturile sint mari – si mai cresc –, iar moneda nationala scade. Lumea e nemultumita si asteapta intrarea in U.E. cu speranta si cu reticenta. Dar e altceva, e altfel. Toate astea par normale. Exista o logica, o normalitate a vietii cotidiene, pe care poti sa o intelegi.
Romania insa nu mai pot sa o inteleg. De aproape un an – si din ce in ce mai tare. Pare o lume isterica, in care se urla mult si se acumuleaza furie distructiva. Agitatia bezmetica si lipsita de sens in care se zbate tara asta nefericita ma infioara. Am zis odata despre Romania ca e un stat esuat. Nimic din ce se intimpla acum nu-mi contrazice ideea. Si cred ca, gratie liderilor ei, politici si de opinie, e impinsa tot mai mult intr-o groapa din care nu stiu daca se mai poate salva.