– Fragment –
Livada
E frig, in ciuda salului din lina pe care l-am imprumutat de la Abbas. Sub greutatea lui, carnea imi e prea imputinata, cu pielea intinsa bine peste oase. Urc de multa vreme – cind am plecat era intuneric –, insa nu sint in stare sa merg destul de repede incit sa-mi incalzesc singele in vine. Tremur tot mai tare si dintii imi clantane incontrolabil, zgomotul rasunindu-mi in cap. Frigul imi irita gitul si imi intepeneste maxilarul.
Totusi, aerul e placut si limpede. Aduce muntii colturosi aproape, le cizeleaza fin detaliile in ochii mei. Virfurile sint galbene in soarele abia rasarit. Mai tirziu, lumina lui va cobori de pe munti pe acest drum, pina in valea de jos, restabilind culorile pierdute in noaptea pala si stearsa.
Plimbarea asta inca ma istoveste. Mai ca ma clatin cind ajung, picioarele aproape ca ma lasa. Dupa toti anii in care am fost plecat, inca nu s-au reobisnuit cu muntii si tot mai resimt fiecare pas al urcusului. Respiratia mi se ingreuneaza.
Salut pomii in lumina trandafirie a zorilor. Le urmaresc cu privirea formele neingrijite. Mi i-am inchipuit atita timp, invocindu-i in intuneric cind i-am pierdut, incit acum, in fiecare dimineata, revin la ei cu o placere vie. Sint infloriti, cu ramurile invesmintate in stacojiu si alb.
Intr-o parte, cum dau ocol livezii, este lanul de porumb. Recolta a inceput sa se iteasca din pamint, siruri intretaiate de verde ce se deslusesc pe pamintul negru. Ma intreb daca porumbul va creste la fel de inalt cum mi-l amintesc eu. Merg pe cea mai indepartata latura a livezii, urmind bordura joasa din piatra, pina cind ajung la capatul acesteia, linga pomul cel mai mare. Aici, voi astepta. Imi apas palma pe scoarta lui, apoi ma rasucesc ca sa ma sprijin cu spatele de el, asezindu-ma incet pe pamint. Sandalele imi aluneca inainte, iar senzatia tarinei reci pe picioare e extraordinara; mi se prelinge pe piele la fel de lin ca apa. Printre faldurile salului gasesc punga de hirtie pe care am adus-o si scot din ea niste piine de ieri, din a carei margine ciugulesc incet.
Pasarile s-au trezit si in livada sint rindunici, croind carari arcuite intre copaci. Sub ei, un strat fin de ceata sta lipit de pamint. Rodiii sint pomi robusti si nu par atinsi de gerurile iernii, desi cresc in voia lor si n-au mai fost curatati de multa vreme sau, daca au fost, au fost curatati de un nepriceput. Pomii imbatrinesc si livada n-a fost reintinerita asa cum ar trebui. Nu s-a mai taiat si sadit nici un altoi. Totusi, cresc vigurosi. Radacinile care au dat lastari au fost lasate in voia lor, preschimbind ceea ce erau cindva niste pomi atent ingrijiti in tufele neimblinzite ce jinduiesc la viata. Fructele vor avea de suferit. Daca as avea unelte, as fi tentat sa ii ingrijesc, insa nu mai sint pomii mei. E mai bine sa nu ma ating de ei.
De unde sint asezat, pot sa privesc in jos, peste vale. Pot sa urmaresc firul drumului, care taie versantul muntelui de-a lungul culmii sale colbaite. La capatul acestuia, inca invizibil in aceasta lumina, se afla orasul, vechiul tau camin. Acolo, cel putin, piata inca se va trezi la viata. Aici, totul e linistit.
Imi trag rasuflarea. Incerc sa-mi imaginez cum slabiciunea din picioare se scurge in pamint, inlocuita de o vitalitate ce patrunde din pom in spatele meu. Astept cit pot, pina cind soarele gaseste drumul de deasupra si orizontul incepe sa straluceasca puternic, de la culmile muntilor, albe si orbitoare. Lumina ma va ajunge in curind. Insa nu pot ramine sa o vad. Peste citeva clipe, inainte ca in casuta dintre pomi sa inceapa sa se arate primele semne de viata, inainte ca fermierul sa vina in livada lui si sa ma gaseasca aici, ma voi ridica in picioare si imi voi scutura nisipul de pe salvari, ma voi intinde inca o data ca sa-mi alin durerile din muschi si incheieturi si imi voi incepe drumul greoi pina acasa.
Abbas
Vad ca am scris acasa, desi casa in care stau nu este a mea. Ii apartine unui om pe nume Abbas. Nu stiu cum sa ti-l descriu. Nu imi e ruda, insa nu-l pot numi proprietar, pentru ca nu-i platesc nici o chirie. Daca i-as spune salvatorul meu, nu ar fi o exagerare, dar voi ajunge la aceasta poveste cu timpul, asa ca pentru moment voi zice pur si simplu ca este gazda mea.
Casa lui e mai mare decit aceea in care am crescut eu. E asezata la marginea unui satuc, la oarecare distanta spre nord-vest de oras, la citiva kilometri de livada. De pe drum pare mica, peretele simplu, nisipos, nesugerind nimic altceva decit o casa taraneasca. Insa aceasta impresie e inselatoare, cladirea e mai spatioasa decit pare. Inauntru sint dormitoare atit pentru Abbas, cit si pentru fiica sa, Alifa. Ea are zece ani, virsta pe care o avea cea mai mica dintre surorile mele cind am vazut-o ultima data, desi este limpede ca mai am pina sa imi cistig dreptul de a fi tratat ca un frate. Sint rabdator in eforturile mele. Exista o bucatarie si apoi, linga aceasta, inca o odaita, ce pare sa fi fost cindva o camara, dar care mi-a fost cedata mie si in care s-a adus un pat, lipit de peretele rece din chirpici. Si mai e o incapere pe post de birou, cu peretii acoperiti de carti si numeroase covoare puse unele peste altele. Abbas isi petrece acolo mare parte din zi, atunci cind e acasa, citind sau scriind. Casa e plina de plante. Pretutindeni sint scinteieri de verde. Le simt gustul in aer. Covoarele si mobila din intreaga casa sint simple, dar de o calitate vizibil mai buna decit cea cu care sint obisnuit.
In spatele casei e o gradina imprejmuita cu un zid, care are o mica terasa, unde se afla o masa si doua scaune, iar linga ele un ventilator electric inalt, cu vopseaua verde pe jumatate mincata de rugina. Nu l-am vazut niciodata in functiune si cred ca nu mai merge de multa vreme, dar pare sa se afle in locul potrivit, ca si cum ar fi fost uitat si intre timp a dobindit treptat dreptul de a-si avea cumva locul acolo, devenind propriul sau ornament. Insa si despre gradina iti voi povesti la vremea ei.
Imi amintesc cind m-am trezit aici in prima zi, intins intr-un pat din impletituri, simtind sub spate sforile aspre, netezite de cearceafuri. Linga patul meu era un doctor. Nu stiam unde ma aflu. Peretii ciudatei camari pareau sa se povirneasca deasupra mea, desi mi-am dat seama mai tirziu ca era doar din cauza ametelii mele. Simteam o slabiciune groaznica in trup, un zumzet in brate si picioare, de parca ar fi fost pline cu insecte. Eram imbracat cu niste salvari si o tunica lunga care imi erau cu citeva numere mai mari – desi cind povesteste Abbas, zice ca eu eram cu citeva numere mai mic.
Cu siguranta l-a platit pe doctor sa vina, chiar daca nu vrea sa vorbeasca despre costuri atunci cind il intreb. Medicul a ascultat un pic povestea mea si m-a intrebat despre simptome. Eram atit de deshidratat, ca de-abia puteam sa vorbesc. Cind au incercat sa-mi dea apa, corpul meu a refuzat-o. Doctorul mi-a lasat doua sticlute din plastic cu un lichid uleios si sarat, ca sa beau cind voi putea. Si mi-a dat pastile, antibiotice, niste tablete amare de marimea si forma migdalelor. Desi stia cit de mult aveam nevoie de ele, corpul meu a incercat sa le respinga, caci in acele zile dadea afara aproape tot din el. Ma intreb daca exista ceva in mine care nu voia sa scape de boala. Ceva ce prefera sa ramina zavorit aproape de boala, resemnat sa se invirteasca prin intuneric, sa fie mistuit.
Inainte de a pleca, doctorul mi-a masat membrele, stringindu-le bine de jos in sus.
— O sa ajute la circulatie, a spus el.
Miinile lui imi cuprindeau complet bratele subtiri, picioarele descarnate.
Dupa ce a plecat doctorul, in camera a intrat Abbas si am incercat sa ma ridic in picioare, din respect fata de barbatul mai in virsta decit mine, insa nu am reusit si m-am prabusit in intuneric. Asta e tot ce-mi amintesc din prima mea zi aici. M-am mai trezit o data si mi-am dat seama, dupa racoare, ca era noapte. Am baut niste apa si in cele din urma am reusit sa nu vomit tabletele de la doctor, iar apoi am dormit. Am dormit zile in sir, pierdut in vise monstruoase, cumplite.
Asa ca multa vreme nu am facut cunostinta cu gazda mea si a trecut o saptamina intreaga inainte ca febra sa se domoleasca si sa mi se limpezeasca mintea indeajuns ca sa pot sta de vorba cu el ca lumea. A intrat pe usa cind incercam sa ma dau jos din pat, desi capul si membrele imi erau nesigure din cauza ametelii. M-o fi auzit miscindu-ma. S-a prezentat si i-am spus numele meu.
— Ai pomenit multe nume in somn, mi-a spus el cu un zimbet. Si nici unul al tau.
M-am intrebat ce spusesem, despre cine vorbisem. Ti-am rostit numele? I-am pastrat taina atita vreme. Am incercat sa-mi aduc aminte, dar nu stiam nimic despre noaptea care trecuse. Am incercat din nou sa ma ridic.
— Nu, a zis el. Trebuie sa stai intins. Odihneste-te un pic. Uite, e apa linga tine.
S-a apropiat, dar m-a vazut tresarind drept raspuns si a facut un pas inapoi. Instinctul nu se pierde cu usurinta. Abbas trebuie sa fi vazut ca nu aveam incredere in el si ma intreb ce a inteles din asta atunci. Poate ca doar confuzie.
— Vreau sa-ti multumesc, i-am spus dupa ce am baut putina apa. Pentru ospitalitatea dumitale. Dar trebuie sa plec.
— Nu esti deloc intremat, a zis el.
— Nu pot sa ramin, i-am spus si am tresarit din nou cind s-a apropiat, dar eram prea slabit ca sa protestez si i-am dat voie sa imi aseze usor umerii din nou pe pat. Am invatat in cel mai dur fel cu putinta sa deslusesc intentiile altora si am priceput, in sfirsit, ca el nu voia sa-mi faca nici un rau.
— Bineinteles ca trebuie sa ramii, a zis el. Vei ramine pina cind vei fi mai in putere. Iti trebuie mult mai multa odihna decit ai avut parte pina acum. Nu te pot lasa sa pleci intr-o asemenea stare.
Asa ca n-am plecat si, pina la urma, am stat la el mult timp. Cit de norocos sint ca l-am gasit! Sau, ar fi mai aproape de adevar sa spun, cit de norocos am fost ca m-a gasit el. Nu-mi voi uita norocul si ii voi restitui cheltuielile pentru asistenta medicala, dupa cum il voi rasplati si pentru bunatatea pe care mi-a aratat-o, de indata ce voi putea.
Reintoarcerea acasa
Prima oara am venit nu ca sa vad livada, ci doar ca sa ma intorc la caminul meu, cum il consideram pe atunci. Am venit intr-o dupa-amiaza la inceputul anului, poate la trei saptamini dupa acea prima zi la Abbas. Nu ma credea destul de intremat ca sa calatoresc, dar eram nerabdator sa-mi vad familia si am venit de indata ce am fost in stare sa merg. Nu am parcurs pe jos intreaga distanta. Abbas m-a ajutat pina la marginea satului si acolo am asteptat sa treaca o masina. El i-a facut semn sa opreasca si a vorbit un pic cu soferul, pe care parea sa-l cunoasca, apoi m-a indemnat sa vin la masina si mi-a deschis portiera. A dorit sa se asigure de mai multe ori ca stiu unde merg, dar bineinteles ca stiam drumul. M-a pus sa-i promit ca ma voi intoarce daca nu voi gasi ce cautam. Inainte de a pleca, mi-a dat o sticla cu apa pentru drum.
Masina m-a dus pe cea mai mare portiune din urcus, iar cind soferul mi-a spus ca doar pina acolo merge, am coborit si am mers pe jos ultima bucata de drum. Am stiut de cum am ajuns ca familia mea nu mai era acolo. In primul rind, din cauza starii livezii: tata nu ar fi lasat-o sa decada in asemenea hal. Insa nu am observat asta decit mai tirziu. Nu, era altceva, o schimbare in aer, cind m-am apropiat. Cum sa explic? Casa avea putine modificari exterioare, si totusi, un iz nefamiliar. Am simtit un fior de panica in stomac. M-am gindit o clipa ca poate e doar din cauza anilor in care am fost plecat, dar cu toate astea ceva ma tinea la distanta. Stateam in drum si nu stiam ce sa fac. In anii cit fusesem departe, epuizasem toate visele despre reintoarcerea acasa, fiecare inchipuire despre revenire. Era casa mea. Pina acum, nu-mi trecuse prin minte ca ei sa fi plecat. Dar am vazut casa si am stiut imediat ca era adevarat.
M-am retras un pic mai incolo, pe drum. Am gasit un loc la umbra unde sa ma asez. Nu mai pot sa stau pe vine, genunchii nu mi se mai indoaie cum trebuie. Am asteptat, cu capul lasat in piept, cu atentia concentrata un timp asupra valului de greata care venea si pleca.
Am asteptat multa vreme, mai rabdator decit imi imaginasem ca voi fi. Am baut incet din sticla cu apa data de Abbas, pina cind s-a golit si ultima picatura. La un moment dat, pe usa a iesit un tinar, in spatele lui ivindu-se pentru scurt timp o femeie. Au vorbit un pic. Nu-i cunosteam. Apoi barbatul a plecat. Nu s-a dus in livada, ci a iesit in drum si a inceput sa mearga cu pasi hotariti. Mergea repede, de parca era in intirziere. M-a zarit si s-a zgiit la mine o clipa, dar nu a venit sa ma salute sau sa ma intrebe cine sint. Am ramas asezat si am asteptat, nici eu nu prea stiu ce anume. Sa fiu primit cu bucurie acasa, intors din morti. Sa fiu recunoscut sau sa vad pe cineva cunoscut. Pe surorile mele, pe mama, pe tata. Am asteptat multa vreme s…t
Abbas nu crede. Neavind unde sa merg, m-am refugiat la el acasa. Patul era inca facut pentru mine si era de mincare in bucatarie. A stat cu mine cit am mincat. Eram epuizat dupa ziua aceea, ma suprasolicitasem. Nu era decit orez cu dal1, dar abia daca puteam inghiti. Mincarea parea sa mi se lipeasca de git si stomacul mi se intorcea ingretosat.
Eram foarte suparat in timp ce-i povesteam ce se intimplase.
— Esti sigur ca te-au recunoscut? m-a intrebat el. Poate ca nu s-au uitat la tine destul ca sa-si dea seama cine esti. Ai fost plecat prea multi ani si sigur te-ai schimbat mult. Uite cit esti de costeliv – ca un refugiat de razboi. Barba asta! Si paloarea: ai putea fi tadjic sau uzbec, vreun tinar cu privirea ratacita care a venit impleticindu-se peste granita. Lucrurile nu mai sint ca pe vremuri. Uneori, vin asemenea barbati si mai bine nu-i intrebi cine sint sau de unde au venit.
Cu cit trece mai mult timp, cu atit sint mai sigur ca Abbas are dreptate. Am inceput sa vad dovezi. Razboiul a schimbat totul. Pe vremea parintilor mei, ei n-ar fi tratat strainii in felul asta. I-ai fi invitat in casa sa se odihneasca, le-ai fi oferit chai si mincare, daca ar fi parut flaminzi. Aceasta e melmastia, ospitalitatea pentru care e vestit poporul nostru, traditia care dainuieste in oameni precum Abbas. In trecatorile din munti, granita e fluida si nemarcata, traversata dupa plac de negustori si contrabandisti, cu marfurile stivuite in gramezi inalte pe magarii insiruiti unul dupa altul, in caravane. Mai erau soldati, care cutreierau pe aici veniti din Afganistan ca sa scape o vreme de razboi, luptatori mujahedini imbatriniti care veneau si stateau laolalta in piata, sprijinindu-se in pusti. Uneori, aduceau bucati de lapislazuli ca sa le vinda si negustorii veneau din Peshawar sau chiar din Rawalpindi ca sa se tirguiasca pentru pietrele semipretioase. Tin minte ca unii dintre acei soldati pareau foarte batrini, la fel de batrini ca bunicii mei, prea batrini ca sa mai mearga prin munti si sa lupte.
1 Preparat traditional asiatic, care consta intr-o tocana de linte sau alte leguminoase.
AUTORUL
Peter Hobbs (n. 1973), romancier britanic, s-a nascut la Cornwall si a studiat la Oxford. Romanul sau de debut, The Short Day Dying (2005), a fost distins cu Betty Trask Award si a fost nominalizat la prestigioasele Whitbread First Book Award, John Lllewellyn Rhys Prize si International IMPAC Dublin Literary Award.
CARTEA
La poalele unei zone muntoase din nordul Pakistanului se afla o frumoasa livada. Rindunicile zboara printre rodiile grele, de un caramiziu premonitoriu. Neglijati, pomii au inceput sa se salbaticeasca, iar fructele lor se strica pe ramuri. In departare, un tinar fragil iese pe portile inchisorii. Trupul sau chinuit spune povestea a cincisprezece ani de brutalitati si persecutii. Privind zborul rindunicilor, se prabuseste in praful drumului. Cind inchide ochii, vede singura imagine care l-a tinut in viata de-a lungul anilor grei de inchisoare: aceea a unei fete care i-a dat puterea de a indura toate lipsurile. O poveste despre pierderea iubirii intr-o tara sfisiata de razboi, scrisa intr-o proza de o frumusete remarcabila.
Galerie foto
