Depasind cinci sute de pagini si bucurindu-se si de o postfata foarte utila semnata de autoare, Gradina placerilor lumesti impresioneaza atit prin dimensiuni, cit si prin coerenta, scriitoarea propunindu-si – si reusind – scrierea unei adevarate “epopei americane”, in stilul lui Dreiser si Faulkner. Dar, atentie, este vorba de o reusita a maturitatii depline caci, asa cum ne anunta autoarea in postfata, ceea ce citim este de fapt o rescriere a romanului original (a doua treimi din el) pentru editia Modern Library din 2002, dupa care s-a realizat si traducerea in limba romana. Asadar un roman timpuriu, dar revazut prin prisma maturitatii, ambitios si lipsit de orice pudoare, 100% marca Joyce Carol Oates.
Sintem in anii Marii Crize. Peste tot in America, oamenii au ramas fara slujbe, bancile au dat faliment si, dupa trei, patru ani de insuportabile greutati, nimic nu pare sa se indrepte. Barbatii s-au preschimbat in niste brute, femeile in asa fel incit sa poata face fata barbatilor.
Betiv, sarac, bolnav de scabie, plin de prejudecati si hemoroizi, Carlton Warpole nu este un barbat cu care sa vrei sa te-nsotesti. Cumva, in tineretile sale mai glorioase, a reusit sa pacaleasca o fata sa se marite cu el si de atunci a lasat-o insarcinata de patru ori. A cincea oara, femeia a murit. “Carlton, nu ma lasa sa mor!” , strigase ea, dar Carlton nu era de fata. La momentul acela deja nu-i mai pasa de ea. Se uritise, devenise cicalitoare si ursuza. De fapt, nu-i mai pasa de nimeni. La momentul acela, deja omorise un om si probabil ca, in felul lui confuz si perplex, realizase ca era condamnat sa ramina un sarantoc alb, urmarit permanent de nesansa.
Nici sotia lui n-avusese o personalitate mai vesela. Permanent insarcinata, femeia blajina si frumoasa care fusese odata se transformase intr-o aratare la care nu-ti venea sa te uiti. Sau daca te uitai, era ca sa primesti un avertisment: uite cum poti sa ajungi daca scapi lucrurile de sub control. Asa ca moartea i-a facut mai degraba un serviciu. Parerea lui Carlton. Pacat ca bebelusul n-a putut sa moara si el. Ar fi fost mai bine, mai bine pentru toata lumea.
O groapa a dejectiei umane
In aceasta groapa a dejectiei umane, sta Clara Warpole, fiica lui Carlton. Fiica lui Carlton, febletea lui tata, pina ce, intr-o zi, tata, beat fiind, o pocneste. O pocneste si o face curva. “Curva, exact ca maica-ta” sint cuvintele lui. Iar Clara, care n-are nici paisprezece ani si nu e curva (cum nici maica-sa, Dumnezeu s-o ierte, nu fusese), isi spune ca nedreptatea e prea mare. Nedreptatea, dar si sentimentul din ce in ce mai acut ca daca va mai ramine mult timp pe-aici va avea si ea soarta maica-sii. Drept pentru care se hotaraste sa fuga de-acasa. Impropriu spus “de-acasa”, pentru ca nu are propriu-zis casa. “Casele” acestor nomazi, zilieri culegatori de legume si fructe pe plantatiile cui se mai indura sa-i angajeze, sint in cel mai bun caz niste baraci, iar “acasa” nici ei nu mai stiu la ce se refera. Dar sa fuga, sa fuga incotro o vedea cu ochii, numai sa nu-l mai vada pe Carlton.
La inceput, soarta pare sa-i surida caci, la scurt timp dupa evadarea din “gulagul” familial, il intilneste pe Lowry, un baiat chipes si care se poarta tandru cu ea. E o diferenta de cel putin zece ani intre ei, dar ar putea fi si de-o suta, gindeste Clara pentru care Lowry e dragoste la prima vedere. Atit e de indragostita de el incit se arata dispusa sa faca dragoste. De fapt chiar insista. Pina la urma nu asta vor barbatii de la o femeie? Dar Lowry o domoleste. Nu e inca majora, nu e femeie si nici genul lui. Totusi nu se poate spune ca nu tine la ea. Dar asa, ca la o sora mai mica. Cei doi incep sa cutreiere tara. Clara vrea sa-si lase trecutul in urma, cit mai in urma, pentru ca viitorul sa nu afle de existenta lui. Ajung intr-un orasel din statul New York, Tintern pe numele lui. E oraselul lui Lowry, locul unde a crescut si unde lumea il cunoaste. Cu relatiile lui, Clara este angajata vinzatoare la un magazin. Pe moment este multumita. Cistiga un banut cinstit, iar ingerul ei pazitor s-a-nvoit sa-i plateasca chiria pentru o camaruta numai si numai a ei. Nu se mai duce la scoala, scoala ei este acum Lowry. Care o invata cum sa aiba rabdare. Caci intr-o buna zi va veni si vremea ei. Vremea cind va fi cu adevarat si pe deplin fericita. (Va urma)
Joyce Carol Oates, Gradina placerilor lumesti, traducere si note de Mihaela Negrila, postfata de Joyce Carol Oates, colectia “Biblioteca Polirom. Proza XX”, Editura Polirom, 2012