Daca insa membrii P.D.-L.-ului, in aparitiile lor pe la televiziuni, au multe justificari pentru tacere sau, mai bine zis, pentru ocolirea subiectului (ei fiind cei care au initiat rusinosul boicot, actiune nemaiintilnita in perioada postrevolutionara), de la Traian Basescu, cel care a incercat sa-si faca o strategie politica din a spune lucrurilor pe nume, as fi avut alte asteptari. Iar asta, bazindu-ma inclusiv pe promisiunea lui, imediat dupa referendum, dar cind inca era suspendat, aceea ca prioritara ii va deveni reconcilierea cetatenilor, acoperirea faliei pe care aceste nenorocite de jocuri politice au creat-o in societate. Nu, nu-i o ironie: sint promisiuni ale lui Traian Basescu care inca mai pot fi luate in calcul. Ma refer la acelea care nu privesc direct interesele sale ca persoana, caci atunci nici o promisiune nu mai conteaza, ci la cele ce tin de o anume strategie politica. M-as fi asteptat deci ca presedintele chiar sa incerce aceasta reconciliere. Pentru asta insa ar fi trebuit sa-si asume, ca baza, ca punct de pornire, un lucru simplu: 7,4 milioane de cetateni romani nu-l mai vor la Cotroceni. Si au spus-o intr-un mod raspicat, cu stampila, nu prin niste relativ credibile sondaje de opinie.
Cam multi, e adevarat. Cam greu de acceptat. Dar ceea ce face Traian Basescu de cind s-a reinstalat in fotoliul prezidential e mult mai greu nu doar de acceptat, ci chiar de suportat. Caci domnia sa, scuzati-mi expresia, o face pur si simplu pe mortu-n papusoi. Ca si cum n-ar fi existat si un vot. Suspendat in revenire fiind, apoi si in discursul prezidential de marti, atit de asteptat de opinia publica, a perorat intruna despre lovitura de stat, despre afectarea statului de drept, a justitiei, despre U.S.L.-ul ticalos, despre institutii. In regula, admitem ca asa s-a intimplat. Dar oamenii? Ce ne facem cu oamenii? Cu cei 7,4 milioane care se pare ca au sustinut acea “lovitura de stat”, acel “puci parlamentar” teoretizat la marginea ridicolului de aparatorii presedintelui. Cum se face ca au disparut 7,4 milioane de romani din discursurile domniei sale? Pina de curind, ei erau “poporul”, bombasticul popor la care Traian Basescu era gata sa se intoarca oricind. Si-apoi, cum ramine cu reconcilierea promisa? Pe cine cu cine vrea sa reconcilieze presedintele? Pe cei, sa spunem, 2 milioane de cetateni care l-au sustinut la vot sau prin boicot? Pe ei intre ei? Caci altii, din cite putem observa, nu exista pentru domnia sa.
Nu stiu daca “dezamagitor” e cuvintul potrivit, caci e prea blind, dar e un epitet care poate fi acceptat alaturi de comportamentul actual al lui Traian Basescu. Sigur ca un alt epitet, poate mai potrivit si mai direct, este “las“. Ambele epitete vin insa firesc doar prin raport cu imaginea pe care, in cei opt ani de mandat, a tinut cu tot dinadinsul sa si-o creeze presedintele: aceea de om aflat dincolo de “clasa politica”, la un nivel superior ei. Ocolind insa cu dezinvoltura dezagreabila acest subiect sensibil, al celor 7,4 milioane de romani, Traian Basescu tocmai arata, fara urma de dubiu, ca este 100% un politician demn de actuala clasa politica. Pentru cei mai multi dintre romani, lucrul asta era clar de multa vreme. Ar putea acum sa devina clar si pentru partizanii sai, caci numai un politician de acest tip se ascunde hotarit, cu prea putina onoare, de orice subiect care l-ar putea afecta – iar recunoasterea celor 7,4 milioane, e clar, l-ar afecta pe Traian Basescu. De asta discutiile si discursurile merg catre orice altceva.
Mai clar: desi elementele de discurs sint diferite, Traian Basescu tocmai a recurs la metoda incetatenita de Ion Iliescu pe plan mioritic, aceea de a se ascunde pe sine printre “meandrele concretului”, condus acolo de “sinergia faptelor”. Vorbeste, adica, numai despre ce-i convine, uitind de oamenii care-i asteapta partea cu adevarat importanta de discurs. Cu atit mai grav in cazul de fata este ca asteptarea asta vine din partea a 7,4 milioane de romani, iar partea de discurs care-i intereseaza este cea despre ei insisi. Traian Basescu tace insa. Traian Basescu se strecoara astfel, pe usa din dos, in acea “clasa politica” atit de blamata de el insusi. Si o pune in fata lui ca scut, sperind ca oamenii sa nu-i recunoasca chipul in multimea de chipuri.